48 de ore

Povestea numărul 1

Începe în 1960. Undeva în mijlocul Africii, statele foste colonii începeau să-și câștige independența. În mijlocul lor: Nigeria. O țară care număra atunci cam de trei ori mai mulți locuitori decât numără astăzi România, dar cu diferențe enorme de abordare. Statele africane rămâneau după independență cu granițe mai degrabă arbitrare decât logice. Independent de voința poporului și mai ales de crezurile diferitelor triburi și grupuri etnice din zonă, granițele fuseseră construite în zone în care se loviseră înainte orgoliile coloniștilor europeni. În cazul Nigeriei, fostă colonie britanică, lucrurile aveau să se înrăutățească în loc să ia o turnură pozitivă. Nu te joci cu diferențele religioase.

Nordul Nigeriei, o zonă în majoritatea ei deșertică, era formată din fostele state feudale musulmane. Semiautonome. În sud și în est, acolo unde se afla cea mai importantă bogăție a Nigeriei, petrolul, erau poziționate statele creștine. În momentul declarării independenței, Nigeria era compusă din trei regiuni care delimitau etniile: Hausa și Fulani în nord, Yoruba în sud-vest și Ibo în sud-est. Iar cum lumea e condusă de crezuri, a fost de ajuns ca o scânteie etnică să aprindă focul.

Nigeria se afla în război civil în 30 mai 1967, după ce colonelul Emeka Ojukwu a declarat unilateral Republica Biafra în estul Nigeriei. Războiul a durat doi ani și jumătate, perioadă care a lămurit definitiv lucrurile în zonă. Biafra a fost absorbită de Nigeria după o luptă oarbă considerată una dintre cele mai reprezentative din istoria Africii, una în care s-au luptat oameni cu diferite opțiuni religioase, zone cu diferite opțiuni politice și arme cu diferite grade de tehnologizare. Au murit în total peste un milion de civili din cauza luptelor și mai ales din cauza foametei. O perioadă sângeroasă din istoria Nigeriei ajungea la final. În urma ei rămâneau însă mulți morți și mulți răniți care și-au petrecut viețile în scaune cu rotile, cerșind mila trecătorilor în zona Biafra după ce aceștia încercaseră să-și câștige independența față de Nigeria. Ojukwu, liderul lor, a murit la 78 de ani în Marea Britanie, puterea armată care a asigurat spatele marii Nigerii în Războiul Biafra. S-a întâmplat anul trecut, la sfârșitul lunii noiembrie.

“La 33 de ani am reacționat ca un tânăr genial de 33 de ani. Am făcut tot ce am putut. Cum să fiu considerat responsabil pentru ce s-a întâmplat atunci din moment ce am salvat poporul de la genocid?” – Emeka Ojukwu

Povestea numărul 2

În 1940, în familia lui în familia lui Dondinho, fotbalist la Fluminense, se năștea primul copil. Edison Arantes do Nascimento, cum scrie în certificatul de naștere. Botezat – țineți minte becul – după Thomas Alva Edison. Părinții îl alintau Dico. A crescut într-o familie săracă și a făcut o pasiune pentru mingea care era “construită” dintr-un ciorap în care micuțul Dico îndesa bucăți de ziar. A atras atenția, era tehnic și rapid. Era unul dintre cei care aduceau “harul” sportului inventat de britanici la un nivel superior. Cu mulți ani înainte, fotbalul debarcase pe continentul sud-american, iar englezii au fost mirați văzând cât de diferită este tehnica folosită de brazilieni pentru a desena trasee ale mingii în The Ol’ Mighty Football. Acum, când Dico avea mingea, brazilienii rămâneau mirați ei înșiși.

Dico s-a numit Dico doar până când, la școală fiind, colegii l-au poreclit Pelé, pentru că obișnuia să-i pocească numele lui Bilé,  portarul lui Vasco da Gama și un jucător cu o imagine de zeu în acea perioadă.

La 15 ani, tânărul Pelé ajungea la Santos, echipa braziliană căreia avea să-i fie fidel în următorii 18 ani. Înainte de Raul, Scholes și Casillas a fost el. Pelé a debutat la 16 ani în prima echipă și a devenit golgeterul ligii braziliene. Fenomenul lua amploare, iar cel care fusese recomandat la Santos drept “copilul care va deveni cel mai mare fotbalist din lume” era chemat la Națională după doar 10 luni de la debutul său oficial la profesioniști. În 1962, Pele era declarat Bun Național în Brazilia, iar încercările repetate ale celor de la Real Madrid, Juventus și Manchester United de a-l înregimenta au fost eșecuri usturătoare pentru echipele europene obișnuite cu obediența. Pelé a reușit să câștige două turnee finale ale Campionatului Mondial pe teren plus unul în care a jucat doar în primele două meciuri. S-a accidentat, dar numele său a rămas în echipa care în 1962 ajungea în finală și câștiga cu 3-1 împotriva Cehoslovaciei. Este singurul jucător cu trei titluri mondiale la activ. O Rei de Futebol, regele fotbalului, a fost mare, iar anii ’60 i-au aparținut. Înainte de toate, golgeterul Pelé (77 de goluri în 92 de meciuri pentru Brazilia, record neegalat de nimeni până azi) era un jucător mare. Atât de popular, încât Santos a făcut pe atunci ce fac marile echipe de astăzi pe bani mulți: turnee internaționale demonstrative în care meciurile amicale reprezentau ocazia unică pentru unii de a-l vedea pe viu cel considerat regele sportului-rege. În 1966 era considerat cel mai bun fotbalist al planetei.

Povestea numărul 3

În 1969, în mijlocul Războiul Biafra, o echipă debarca din avion în Lagos. Capitala Nigeriei se pregătea să găzduiască un meci demonstrativ pe care Santos îl juca contra echipei Stationery Stores pe Stadionul Onika din capitala Nigeriei. Nu era un meci oarecare. Stores dăduseră 9 jucători echipei olimpice a Nigeriei care reușise să țină în șah marea Brazilie la JO din Mexic cu un an mai devreme (3-3). De cealaltă parte, liderul echipei braziliene era un anume Pelé. Cu două titluri mondiale la activ și cu al treilea la un an și jumătate distanță. În 26 ianuarie 1969, pe când omenirea se pregătea să salute primul pas pe Lună, eveniment care urma să se întâmple peste fix o jumătate de an, Pelé făcea un pas mic pentru om, dar unul mare pentru omenire într-o țară sfâșiată de un conflict intern.

S-a terminat 2-2. Pele a marcat ambele goluri ale brazilienilor, iar la al doilea – cel de 2-1, venit în minutul 42 – jucătorii nigerieni l-au îmbrățișat pe brazilianul pe care tribunele deja îl aclamau ca și cum ar fi fost unul de-al lor. Pele a strâns în același loc oameni care cu câteva ore în urmă își tăiau gâturile la umbra lui Chappal Waddi și la marginea Deltei Nigerului.

Pentru 48 de ore, Nigeria și autoproclamata Republică Biafra au încetat luptele. Armistițiul temporar le-a permis ambelor tabere să urmărească fenomenul Pelé în acțiune pe cel mai mare stadion al Nigeriei. Fotbalul a învins războiul, iar zgomotul armelor a fost înlocuit de uralele tribunelor. Un om a ucis temporar ura care a continuat mai apoi pentru încă un an, lăsând în urmă un milion de victime. 48 de ore au sfâșiat însă 30 de luni de măcel, dovedind că un om poate doborî minți și poate construi poduri.

via | 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10

Mircea Meșter on EmailMircea Meșter on FacebookMircea Meșter on InstagramMircea Meșter on LinkedinMircea Meșter on Twitter
Mircea Meșter
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.