Australian Open 2019, faza pe rever. Finala masculină: Bătaie de Djok


Nu știu dacă am apucat să vă zic în cei deja aproape 4 ani de cronici de toate felurile, dar mie nu-mi plac ardeii umpluți. Despre care înțeleg că-s un soi de biserică culinară pentru majoritatea membrilor națiunii. Îmi place în schimb ciorba de salată, pentru care aș plăti bani grei dacă aș găsi-o în versiune cât mai apropiată de cea cu care mi-au crescut oasele. În rest, am avut gusturi bumerang în decursul vieții când vine vorba de măsline și de tocana de spanac, pe care le-am urât cu întreaga circumferință a ficatului până când mi-am dat seama că am pierdut ani grei degeaba evitând să mănânc lucruri care de fapt îmi plac.

Cu toții avem în ADN ciudățenii de-astea. Lucruri pe care nu le vom putea explica niciodată coerent și matematic. Lucruri care până la un anumit punct nici măcar n-au logică. Pentru că, de exemplu, singura legătură dintre Bistrița mea natală și supa de fructe de mare, o altă preferată a propriului acid gastric, e faptul că orașul ăla cresc multe fructe mari. Mere, în principiu.

Amuzant e că niciodată nu am încercat să le vâr pe gât prietenilor și cunoștințelor șălatele din zamă. La fel cum nici ei n-au încercat niciodată să-mi îndese-n buzunare ardei umpluți. Fiecare cu iubirile sale de-o viață, no questions asked.

Extrapolând, n-am înțeles niciodată mania de a-ți impune preferatul din tenis în discuțiile cu prietenii. Și știi bine cum e, că toți am trecut prin asta: oricât de relaxat ai fi pe subiect, nu ai cum să înțelegi de ce naiba lui Georgică îi place de Rafa când ăla nu face decât să-și scoată chiloții din fund trei sferturi de meci, să adune Slam-uri aproape exclusiv pe zgură și să dea forehand-urile lui de stânga fără de care Nadal ar fi de nivelul lui Pablo Cuevas. De partea cealaltă, nu înțelegi de ce lui Mihăiță îi place de Djokovic când omul are fața aia arogantă și glumele alea nesărate și un joc care în afară de mobilitate și deplasare în teren e sub al multor altor jucători de prin circuit.

Embed from Getty Images

Iar partea amuzantă e că oricât s-ar chinui ăștia să câștige turnee și să se zgâiască unul la altul, oricum Roger va fi cel mai bun din istorie și va rămâne cel mai complet jucător al tuturor timpurilor, pentru că nimic nu-i poate egala eleganța din lovituri. Tonele de mușchi Nadalieni și tonusul întotdeauna perfect al Nole nu vor putea vreodată egala eleganța, lejeritatea și lipsa de efort cu care Federer termină meciurile fără să alimenteze pârâurile și afluenții din zona arenelor de tenis.

Și tot așa. Știți poveștile, nu le mai reiau pe toate, că n-am venit aici să pun subtitrare statuilor.

Lăsați oamenii să se bucure de ardei umpluți, lăsați-i să se bucure de fructe de mare, de cartofi dulci, de ciorba de salată, de spanacul gătit în toate felurile și de melcii gătiți franțuzește, cu mult usturoi. Și bucurați-vă de amestecul de gusturi care ni se așază încă pe masă sub formă de ospăț la fiecare Grand Slam. Apreciați bucătarii, prieteni. Pentru că mi-e că-n 3-4 ani ne vom așeza să mâncăm sandvișuri și supă la plic pe bordură și ne vom aminti că a existat în tenis o epocă în care trei băieți plus încă unul prin rotație ne-au obișnuit cu gusturi rafinate pe care în nimicnicia noastră le-am considerat niște prețiozități inutile și le-am găsit prea mici pentru nivelul supra-papilelor noastre.

Bucurați-vă, imaginați-vă câtă cărare prin lan ar fi făcut un jucător care ar fi avut ce-i mai bun în ăștia trei și învățați să le iubiți defectele.

Nadal – Djokovic în finala de la Australian Open, deci.


Cronicile celor patru Grand Slam-uri din 2019 îți sunt oferite de:


Novak Djokovic – Rafael Nadal: 6-3 6-2 6-3

Duminică, la ore la care alții mută paginile între psalmi, păcătoșii care-au făcut nopți albe timp de două săptămâni și au reconfigurat evoluția darwiniană transformându-și ochii în ventuze lipite de televizoare deschideau pentru ultima dată ecranele ca să-i vadă în acțiune pe Preafericitul Nole al Serbiei Atoatevindecătorul și pe Mitropolitul Rafael din Manacor, Împărțitorul de Stângi. Superbă dimineață pentru enoriașii zeului tenis.

52 de meciuri jucaseră Nadal și Djokovic până în dimineața asta. O oală de partide împrăștiate pe tot Globul de-a lungul anilor de glorie în care cei doi și-au împărțit banii de colindat cu moșul elvețian, care probabil că a profitat de rădăcinile bancare și a fost cel care aduna biștarii înainte să-i împartă frățește: 50% lui, 30% lui Nadal, 15% lui Nole, că-i din Europa de Est și acolo întreținerea e ieftină, iar restul de 5% într-un fond de investiții dedicat copiilor. Dacă-s gemeni, norocul tatălui, să fie sănătoși și veseli.

Iar dacă ținem cont că media lungimii meciurilor dintre nadal și Djokovic e undeva pe la 3-4 ore – ăștia nu doar că-s buni, ci-s și căpoși – concluzionăm că aici erau anii ăia pe care îl pierdusem din contabilitate când ne plângeam că a trecut timpul și am ajuns brusc de pe băncile liceului direct în superbele ședințe anuale de buget. Oricum am lua-o, e mult: 52 de meciuri înseamnă că Rafa și Nole au jucat împreună mai multe partide decât au văzut la viața lor haterii Simonei.

Embed from Getty Images

Apropo de elvețian, că nu scăpăm de el nici în finala ăstorlalți: la cât au jucat în semifinale Djokovic și Nadal cu d-alde Pouille și Tsitsipas, probabil că la Roland Garros – începe peste doar patru luni, să nu credeți că șomați mult timp între cronici – e mai bine să joace direct finala, cu împuternicire notarială de la Federer. Noi scăpăm de texte în miez de noapte, voi de emoții și înjurături pe internet, scapă și Tsitsipas de umilință. Ba chiar are și Nadal ocazia să se revanșeze după măcelul de astăzi. Toată lumea e fericită. Doar că, așa cum zic ăștia care se pricep mai bine decât noi (spoiler alert):

Atât Nadal, cât și Djokovic au părut roboți până în finala asta. În plus, Rafa n-a pierdut niciun set și nici n-a fost aproape să piardă vreunul, deci părerile legate de câștigător erau foarte împărțite în discuțiile pe care le-am prins pe Facebook printre penele de curent care m-au adus în pragul apoplexiei în ziua și noaptea dinaintea finalei. Între “Nadal în 3 seturi” și “Nole în 3 seturi”, opiniile poporului variau ca virajele unui rollercoaster.

Dar știți de ce e nevoie pentru ca Rafa să piardă urgent un set? De bucata aia de așchie pe care-o plantează Djokovic în mijlocul creierului adversarilor la prima minge pe care-o scoate din tribună în timp ce face sfoara alunecând pe cimentul de la Melbourne ca Plushenko pe gheața de la Torino în 2006. Sunt poziții atât de atipice și de dificil de activat de un jucător de tenis, încât fabricile de plastilină le-au dat liber angajaților șocați că malaxoarele alea imense nu-s în stare de performanțe măcar aproximativ asemănătoare.

Embed from Getty Images

Ca guma de mestecat prinsă vara de talpa tenișilor se întinde Djokovic la cele 31 de primăveri pe care le îndeasă pe nevăzute în glezne. Dacă d-alde Isner și Kevin Anderson ajung să ștearg praful de pe plafonul retractabil al arenei Arthur Ashe, Nole măsoară lățimea terenului întinzându-și mâinile ca mozzarella în mămăligă. La dracu’, bine că nu s-a făcut fotbalist. Că dacă-l băgau în poartă, ăia de la Steaua Roșie Belgrad depășeau la ora asta numărul de trofee Champions league câștigate de Real Madrid, iar Helmuth Duckadam se legăna ghemuit într-un colț al casei, fiind șters complet din discursurile lui Tusk.

Nole n-a avut nevoie decât de două game-uri pentru a face primul break și pentru a-i da de înțeles lui Nadal că autostrada aia pe care a călărit cu 350 de kilometri pe oră până-n finală se termină într-un baobab. Nu trecuseră decât vreo 15 minute din finală și suflarea tenisistică începea să aibă tendințe paterne, încercând să-l ia în brațe pe necăjitul din Manacor, care mai avea puțin și lăcrima direct din biceps. Știți câte puncte a pierdut Novak pe propriul serviciu în primul set al finalei? Unul. În ultimul game al setului, când servea de hai noroc. Știți cât s-a chinuit Nadal să-și așeze în sfârșit forehand-urile alea cârlionțate în teren, încercând să intre în ritm și să scuture măcar parțial nucul bătrân în care se proptise ca drojdierii după ce ies din birt? Mult. Infinit. Dar degeaba. Imperturbabil, Nole a dat impresia că poate face găuri în perete și că-i poate arde scurte umilitoare până și lui Usain Bolt, la o adică.

Embed from Getty Images

Primul set s-a terminat, deci, cu acea față a lui Nadal în care ochii se apropie extrem de mult strânși de un rictus încruntat în riduri adânci. O știți: de obicei, o vedem atunci când fizicul de spartan începe să-i ardă siguranțele. De data asta, am văzut-o într-un context complet diferit: Nadal pur și simplu nu avea soluție în fața serviciilor excepționale ale lui Nole, care aduna puncte cu ușurința cu care spargi banii pe toate tâmpeniile în vacanță.

Embed from Getty Images

În al doilea set, lucrurile s-au schimbat însă major. În sensul că Nadal a câștigat de cinci ori mai multe puncte pe serviciul lui Nole. Adică 5. Doar că, în același timp, a pierdut de două ori mai multe game-uri pe propriul serviciu. Adică două. De aici și scorul ăla lipsit de omenie și eleganță de pe tabelă. Să-i dai o ciosvârtă de 6-2 lui Nadal în finala unui turneu în care spaniolul a ajuns o singură dată în tiebreak: asta înseamnă să fi fost crescut cu pește pescuit din Cazane, nene. Eu, unul, sunt absolut convins că dacă am fi avut un român care să joace ca Djokovic, l-ar fi bătut cel puțin la fel de rău pe Nadal în finala asta. Deci națiunea română triumfătoare își poate păstra intacte mândria și creativitatea venite pe filieră dacică și pe care le găsim direct în cursul valutar și-n tradițiile milenare ale nației, așa cum sunt gropile din asfalt.

Embed from Getty Images

Lăsând gluma la o parte, fanii oricărui alt jucător din istoria ATP se pot bucura cu mâna pe pleură de faptul că al lor n-a dat de Nole în forma asta. Omul a fost atât de bine înfipt în cimentul ăla, încât nici măcar Serena pe vremea în care își lua adversarele la sucitor nu părea atât de hotărâtă să inunde recoltele celor din jur. Săracu’ Nadal a fost nevoit în setul al treilea să aștepte serviciile lui Nole undeva prin al treilea rând de la peluză, cu speranța că așa înțelege măcar în ce direcție au luat-o bastârcile alea pe care le-a văzut în rest doar în reluările slow motion ale televiziunilor.

https://twitter.com/ChrissieEvert/status/1089475748786724866

Dar Djokovic nu a dat doi dinari și 43 de para pe strategia în perpetuă schimbare a adversarului. Omul și-a continuat jocul neperturbat ca mașina de spălat și și-a croit drum cu spărgătorul de gheață prin apele liniștite și vag acide ale golfului spaniol. Iar tactia a fost aceeași: break scos din contabilitatea lui Nadal foarte devreme în game, un serviciu din care spaniolul n-a înțeles prea multe, totul asortat cu încheieturi flexibile și o mobilitate demnă mai degrabă de filmele de desene animate decât de realitatea imediată. Rafa și-a procurat într-un final și un punct de break la care spectatorii de pe Rod Laver s-au bucurat așa cum te bucuri când ai dat 500 de dolari pe bilet și primești șansa de a sta la meci mai mult de două ore, cât avea de gând Nole să-și rupă din timp astăzi. În locul unui rebreak al lui Nadal a venit însă un break al lui Djokovic, care i-a dat de adio lui Rafa cum dai cu bormașina cu percuție în rosturile dintre plăcile de faianță.

Embed from Getty Images

Embed from Getty Images

Și-așa s-a terminat finala de la Australian Open. În loc să joace 5-6 ore, cum sperau cei care doreau să scape de ziua de shopping la mall alături de cei dragi, Djokovic și Nadal au terminat meciul în puțin peste două ore, adică cât ne ia nouă, ăstora cu burți, să terminăm o repriză de abonament pe zgură la margine de București. Diferența e că peste ei n-au intrat cei care au avut următoarea programare să-i scoată de pe teren, chit că Rafa a avut chef de discursurile de la final cum am are Roger chef de zgură.

https://twitter.com/darren_cahill/status/1089475929640906752

În final, Nole devine jucătorul cu cele mai multe trofee câștigate la Australian Open, șapte bucăți, depășindu-i pe Roy Emerson și pe un anume elvețian care după toate indiciile a văzut meciul din vârful Alpilor, pe marginea suavă a unei căni cu ceai fierbinte. Deci, așa cum Nadal e Regele Zgurii și Roger e Regele Wimbledon-ului, propun ca de acum să-i punem un sceptru în brațe lui Nole și să-l numim fără urmă de îndoială Regele Vegemite.

Acestea fiind spuse, Codruț și Mircea vă salută respectuos cu un as la T. Cu cronicile din tenis ne vedem parțial în aprilie și apoi la finalul lunii mai, pentru a ne bucura împreună de al doilea Grand Slam al Simonei. Așa să ne-ajute Teo Cercel.

Embed from Getty Images

Embed from Getty Images

Embed from Getty Images

Embed from Getty Images


Mircea Meșter on EmailMircea Meșter on FacebookMircea Meșter on InstagramMircea Meșter on LinkedinMircea Meșter on Twitter
Mircea Meșter
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

12 Comentarii

  1. Excelenta cronica de final de HappyGS… Mai ales fiindca reiese din ea ca tot Roger ramane cel mai bun:) Bravo Mircea si Codrut!
    Va spun eu: de la Dubai s-a uitat Maestrul la meci nu din varful Alpilor . N-o exclud p-aia cu ceaiul da’ m-as mira…
    Sa ne citim sanatosi la RG cu inca un GS al Simonei care sa-l preceada pe cel de la Wimbledon. Tot al Simonei la fete si desigur al lui Roger la baieti:)
    Pana atunci va doresc sa nu va cada niciun copac pe masina parcata regulamentar!

  2. Nu-ti place sa ți se vâre pe gât favoritul nimănui, dar cronica începe abia după ce ne dai o palmă cum că Roger e capra mondiala a tenisului. E ok asta. Nole vs Capra 25-22 auch!

    • E ok. 40% din țara asta nu înțelege ce citește. Doar n-oi fi fix tu între ăia 40%.

  3. Asteptam, rabdatori, faza pe zgura si bataie de simo. Multumiri mesterilor !

  4. Bun. Ce zic eu bun, Meșter mare ai fost cu cronica asta! Mi-a fost cam rușine cu Nadal, dar asta-i viața.

  5. Să nu-ți placă ție ardeii umpluți? Hîm! Dar ai scos acum o cronică excepțională. Brava pentru toate cronicile, Mircea şi Codruț.

  6. Ce vreau să spun este că în 2,3 ani Nole va câștiga cele mai multe GS din istorie. Și așa va rămâne mult timp. Până la urmă scopul scuză mijloacele. Nu are el eleganța lui Federer,nici abnegația lui Nadal,dar Novac are tot ce trebuie să câștige cele mai multe Grand Slam-uri. Eu îi urez succes.

  7. Felicitări pentru cronici! Sunt excepționale!
    Când veniți în Bistrița, vă aștept la o ciorbă de salată! (făcută de o moldoveancă, dar lăudată de toți prietenii ca fiind cea mai bună din câte au mâncat vreodată)

  8. nu imi plac ardeii umpluti. Nici sarmalele. Fac o imitatie unde umplu dovlecei si rosii, dar o data la 2-3 ani. nu imi place nici spanacul. Am si eu mancaruri ce au inceput sa imi placa pe la 30 ani, asa (urzicile dar reteta frantzuzita, si leusteanul). Ciorba de salata am inceput sa fac abia cand am ajuns in Bucuresti, in moldova mamaiei mele ar fi considerata saracie :)) – sa nu am si eu o gaina sa tai … sa iasa ciorba buna…
    Nu imi place nici tenisul. nici Djokovic, nici Roger. Dar cronicile da :))

  9. Normal ca nu mi-a stat gandul la supa de salata pe parcursul cronicii, dar daca treci prin Cluj opreste pe la Zama sa incerci una buna!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.