UEFA Champions League, faza pe gazon. Sporting – FCSB 0-0: Salvamarile speranțe

Foto Nissan UCL

Mă tot țin să zic asta de câteva texte încoace, așa că nu vreau s-o mai ratez și în seara asta, chit că ai noștri au jucat îndeajuns de bine încât treaba asta să conteze foarte puțin spre deloc. Băi fraților, voi ați văzut ce font folosesc ăștia de la FCSB anul ăsta pentru numerele și numele de pe tricouri? Dacă n-ați văzut, vă pun o fotografie mai jos, ca să vă stric ziua. Parcă au organizat concurs de grafie la Grădinița 76 cu program prelungit din București și au imprimat pe spatele jucătorilor niște numere atât de urâte și de greu de citit, încât probabil că au ales copilul clasat pe ultimul loc doar ca să-i arate că-n viață e bine să fii optimist.

Toate tricourile echipelor cu ștaif sunt lucrate și studiate de armate de specialiști pentru ca fanii să fie atrași de combinațiile de culori și de forma imprimeurilor, în timp ce FCSB a luat tricourile create de Nike și le-a ars niște fonturi despre care Becali ar zice probabil că sunt inspirate din turniruri. Adică din Evul Mediu, cam pe unde-a rămas în general comportamentul public al singurului om din lume care în statutul companiei are trecute la coduri CAEN deopotrivă creșterea de animale și săpatul după banii de la UEFA prin cupele europene.

Embed from Getty Images

Citeşte în continuare

Wimbledon 2017, ziua 13. Finala masculină: Roger de crapă pietrele

Trebuie să ne punem de acord încă de la începutul acestei cronici: în finala dintre Roger Federer și Marin Cilic, ne vom referi la elvețian ca la “al nostru”. Nu e neapărat treabă de preferințe, deși aș semna contract pe viață că scriu cronici de tenis dacă aș ști că omul va continua să picteze pe teren încă măcar 20 de ani de acum înainte. Evident, nu e nici treabă de naționalism, pentru că ultima dată când am trecut prin Elveția – o țară fabuloasă, de altfel – mi-au luat băieții vreo 30 de euro pe o porție de cartofi prăjiți și un sandviș la o cârciumă pe marginea șoselei, de-am fost nevoit să beau apă din izvor ca să fiu sigur că nu intru în insolvență.

Roger Federer Wimbledon 2017 final

Citeşte în continuare

Wimbledon 2017, faza pe slice. Ziua 12, finala feminină: Turbine Muguruza

S-au așezat planetele anul ăsta astfel încât Venus Williams a părut că joacă într-un serial american de acțiune în care e personaj principal, iar Simona Halep e guest star. Casting bun, practic potrivit pe vârstă. Ei, și cum treceau timpul și sezoanele, fugit irreparabile tempus, cum ziceam în comentariile de la română ca să par doct și să-l oblig pe profesor să-mi ridice media, vine sezonul 23 al serialului la care nu se mai prea uita nimeni, pentru că Venus zbura de ceva vreme sub radar, iar criticii apreciau mai degrabă jocul actoricesc al surorii Serena, care și-a tapițat cămara cu statui și premii.

Și jap! unde nu-ncepe Venus sezonul cu finală la Australian Open. Mai trec câteva episoade și hop! finală la Wimbledon. Juca Venus a noastră, băi frate, de parcă era Schwarzenegger, Bruce Willis și ceilalți pensionari care se mai adună la un pahar și-un film din când în când pentru a căsăpi găști de sârbi și ucraineni în filme care n-au milă de mândria națională a est-europenilor.

Venus Williams

Citeşte în continuare

Wimbledon 2017, faza pe slice. Ziua 11: Hegemonica

Ne-am obișnuit cumva, în ultimii ani, ca atunci când ne trece cheful după eliminările alor noștri de la simplu, cei de la dublu să scape turma și să câștige turnee când te aștepți mai puțin. Știi cum e: când nu e Simona, e Irina. Când nu e Irina, e Sorana. Când nu e Sorana, e Monica. Când nu e Monica, e Raluca. Când nu e Raluca, e Horia. Când nu e Horia, e Florin. Și când nu e niciunul, suntem noi oricum aici, deci la final oricum zâmbim într-un fel sau altul, așa că putem să ne declarăm mulțumiți că am nimerit epoca asta a românilor care termină turneele mari cu trofee deasupra capului.

Wimbledon 2017

Citeşte în continuare

Meșterviuri. Adi Dobre, comentator sportiv: “Comentariul sportiv este un domeniu la care toată lumea are impresia că se pricepe”

Meseria de comentator sportiv nu e tocmai cea mai respectată din lista ocupațiilor oficiale pe care le poți avea în România. Cu erorile vânate la fiecare pas de o armată de contestatari gata să-și ascută săbiile în fața vocilor care vin de pe sticlă, comentatorii sunt oamenii care suferă de problema profesională a celor care ies în public: cât timp îți faci treaba ca la carte, nimeni nu spune nimic. Încearcă însă să faci o greșeală și vei fi crucificat.

Adi Dobre este unul dintre puținele nume discrete care nu sar în ochi (sau în urechi) prin erori majore. În cei 14 ani de comentariu sportiv, l-ați auzit la microfon pe fundalul meciurilor de fotbal din jumătate dintre campionatele Europei și pe unele partide de box. Ploieșteanul a trecut de la jurnalismul sportiv în presa scrisă la televiziune și invers, fiind unul dintre oamenii cu care poți povesti despre fotbal și despre fotbaliști ore în șir fără să ai vreo șansă să epuizezi subiectul. Suporter necondiționat al Petrolului, Adi Dobre poate fi auzit astăzi la microfonul Eurosport.

Publicarea acestui interviu coincide cu două borne importante din viața lui Adi. În 10 iulie 2017, Adi împlinește 50 de ani, ocazie cu care lansează o carte cu povești adunate în experiența sa de 20 de ani în această zona: La masa presei – memoriile unui jurnalist sportiv. Lansarea cărții are loc luni, la ora 18, la Librăria Eminescu de pe Bulevardul Regina Elisabeta din București.

Moldova 34

Citeşte în continuare

Wimbledon 2017, faza pe slice. Ziua 6: Sare pe Sorană

Tare ciudat trebuie să fie pentru fetele astea de prin WTA să ajungă la Wimbledon. Ele, care-n reviste apar machiate, frezate, coafate, tapate, cârlionțate, îmbrăcate, accesorizate conform statusului social înalt la care au accesat după ce în cea mai mare parte dintre cazuri tinerețea li s-a dus cu anii, vorba cântecului, jertfită în praf de zgură și ciment. Ele, care ar da oricât pentru a nu avea poșeta de culoare și forma vecinei de vestiar. Ele, care sunt în stare să renunțe la contracte serioase doar pentru a-și asorta echipamentul cu racheta.

Ei bine, fraților, ele sunt nevoite să se prezinte în fața lorzilor îmbrăcate în alb și-atât. Pentru că, din punctul de vedere al fashion statement-ului, cam asta e Wimbledonul de vreo 140 de ani încoace: o nuntă cu vreo 128 de mirese, plus alea care n-au prins cununia civilă și-au picat de pe listă în calificări. Băi, să fii bodyguard full-time pe la cluburile din Rahova și să ai ceafa încrețită ca lanțul Alpino-Carpato-Himalayan, și tot îți cam vine să le strângi părintește la piept și să le bați amical pe spate în timp ce ai o lacrimă-n colțul ochiului stâng, promițându-le că după ce se termină sezonului de iarbă pot să-și verse iar curcubeul pe haine, pentru a putea să-și concentreze din nou juma’ din atenție pe nuanțele fuchsia din rochița adversarei.

Wimbledon fete

Citeşte în continuare