Catalunya is not Spain – faza pe echipe

Înainte de meci, Stadionul Olimpic își așteaptă oaspeții.

Cu trei zile înainte să plecăm în vacanță la Barcelona am aflat că, pe lângă meciul din Cupa Spaniei la care deja cumpărasem bilete (FC Barcelona-Osasuna), în orașul de pe malul Mediteranei se va mai juca un meci în perioada în care vom fi acolo. De fapt, era vorba de un meci destul de interesant atât prin alcătuire (adică substanță), cât și prin culori (formă). Selecționata regiunii Catalunya versus Tunisia. 

Dacă nu știi nimic despre Barcelona și despre Spania, ai două variante de lucru. Prima ar fi că vorbim de un soi de selecționată divizionară care joacă un amical cu o Națională. Nimic spectaculos. Dacă ești ceva mai lansat pe idei, conștientizezi faptul că meciul ăsta e un soi de Harghita+Covasna versus o Națională anume. Ei bine, nu e nici una, nici alta.

 

Catalunya vrea să fie (aproape) independentă

Cei care urmăresc blogul ăsta știu foarte bine că îmi place Barcelona. Orașul. Enorm. Este orașul în care mă simt cel mai bine în Europa, unul în care mă simt împlinit, fericit și relaxat în fiecare zi pe care-o petrec aici. Ei bine, oamenii de prin zona asta a Spaniei – catalanii – au un mod propriu de a se manifesta când vine vorba de apartenența lor politică. Catalunya is not Spain este o deviză pe care o vezi destul de des în capitala comunității autonome Catalunya. Și când zic autonomă mă refer la faptul că, oficial, Catalunya este o “naționalitate” în corpul Spaniei. Face parte din țară, dar se conduce singură. Are un parlament separat de cel al Spaniei, iar Educația, Cultura, Învățământul, Transporturile, Sănătatea, Mediul, Comunicațiile și Comerțul sunt conduse de Generalitat de Catalunya, fără ca Spania să-și bage nasul. Există însă și zone în care totul e la “comun”. Cum e Justiția, de exemplu. Pe scurt, Catalunya e mult mai mult decât e orice provincie care se vrea autonomă în România, iar orice paralelă este depășită. Catalunya are steag propriu, limbă proprie, imn propriu și – aveam să văd în seara asta – un soi de identitate proprie care însă, pe alocuri, este amuzant de superficial exprimată.

Una dintre cele mai impunătoare clădiri din Barcelona. De văzut dacă treceți prin zonă.

Ca să ajungi pe Stadionul Olimpic Lluis Companys (cel care dă numele Stadionului Olimpic a fost unul dintre cei mai mari susținători ai ideii de independență a Catalunyei) trebuie să ajungi pe Montjuic, dealul din vestul orașului pe care se află Muzeul Național de Artă Catalană. Vorbim despre o clădire impozantă prin poziționare, dimensiuni și stil care este cunoscută ca “fundal” pentru Font Magica, o fântână arteziană construită în anii ’20 cu ocazia Expoziției Universale din Barcelona (cu vreo 20 de ani înainte, Parisul construia Turnul Eiffel pentru aceeași ocazie) care “ține” spectacole în fiecare seară “dansând” în ritmul muzicii. Această parte a orașului a fost, de altfel, prima mea întâlnire cu orașul ăsta, acum câțiva ani, pentru că tot aici se află FIRA Barcelona, un complex expozițional în care este organizat anual Salonul Auto de la Barcelona.

 

Teatru ieftin sau patriotism cerebral?

Pe scările rulante care urcă pe Montjuic spre Stadionul Olimpic, catalanii își etalau deja patriotismul.

Revin. Dacă nu știi drumul spre Stadionul Olimpic, este de ajuns să te iei după râurile de tineri care, ținând în mâini steagul catalan (dungi orizontale galbene și roșii), se îndreaptă la rândul lor spre meci. Începi să te întrebi încă de pe drum care e logica unui astfel de meci într-o țară care, împreună cu oamenii care joacă în așa-zisa “națională” catalană, este campioana mondială și europeană en-titre. Primești răspunsul mai sus, pe Montjuic, când ajungi lângă Stadionul Olimpic. Primești fără să ceri un fluturaș pe care ești invitat, în catalană, să-ți susții “noua națiune” completând un formular cu datele tale și introducându-l într-o urnă.  “Avem o națională care se poate califica la orice Mondial, dar nu avem o țară proprie”, este deviza oamenilor care militează pentru independența politică totală a zonei. Aceleași mesaje de însuflețire patriotică vin și din partea unor tipi cu megafoane plantați pe lângă porțile de acces. Te simți ca-ntr-un film prost.

Cu toată iubirea mea necondiționată pentru orașul Barcelona, abordarea asta m-a cam dat peste cap. Una e să implici sportul în politică – un lucru pe care-l fac toate țările, indiferent de zona geografică și de situația economică, alta e să profiți de succesul unei echipe – FC Barcelona în acest caz – pentru a-ți susține cauza până-n pânzele albe. Știi, avem cea mai bună marmură din lume în munții ăștia. Ce-ar fi să cerem autonomia susținând că marmura asta merită o țară proprie?

Am ajuns pe stadio cu o oră înainte de meci, după un control mai mult decât sumar la porți. Deși eram blindat din cap până-n picioare, în tribuna a doua a Stadionului Olimpic am dat de un vânt cretin care m-a înghețat bocnă în 5 minute. Am așteptat startul meciului în tribună, lângă unul dintre magazinele care vând de-ale gurii, dar care nu au nimic cald pe stoc. “Ni s-a stricat mașina de ceai și cafea, mergeți la alt magazin”, ni s-a spus. Ei bine, “alt magazin” avea aceeași problemă.

Tot ritualul dinaintea meciului anual pe care-l joacă selecționata Catalunyei trădează un sentiment naționalist cumva amuzant. Catalunya are o Federație de Fotbal separată de cea spaniolă, iar președintele acesteia a fost invitat la centrul terenului, în uralele spectatorilor înghețați, să dea mâna cu jucătorii. Înaintea meciului, doi tineri îmbrăcați în costume care păreau populare din zonă, cu culorile drapelului incluse în costumație, au dat lovitura de începere, întârziind meciul cu încă 5 minute. Apoi, la intonarea imnului, catalanii s-au ridicat solemn în picioare, agitând steagurile și cântând cu spor. M-am prins imediat de ce: pe tabela stadionului rulau versurile imnului.

Mii de poze de grup făcute de jucătorii catalani. Fiecare meci al "selecționatei" este un prilej de mândrie patriotică.

M-a mai amuzat și faptul că, după imn, în timp ce tunisienii se puseseră deja în poziții în terenul lor, catalanii au întârziat nu mai puțin de cinci minute la poze de grup cu un grup de copii, cu un grup de persoane cu dizabilități, cu un grup al unui grup dintr-un grup de catalani îmbrăcați de sărbătoare. A fost un spectacol regizat de la A la Z, fără a da vreun moment impresia că ceva e natural. Poate că implicarea catalanilor din tribună a mai salvat atmosfera care tindea să semene cu o paradă nord-coreeană (evident, păstrând proporțiile), dar ceva mă face să cred că mulțimea se mișca mai mult din cauza frigului decât din altfel de cauze.

De altfel, deși cunoscuți pentru ardoare cu care-și anunță dorința de a avea un stat separat de Spania, catalanii au cam dat cu bâta-n baltă acum cinci ani, la un referendum care și-a plănuit să schimbe statutul regiunii pentru a primi o autonomie mai mare. Deși erau așteptați en gros la urne, doar 48% dintre ei au venit să-i exprime opinia, iar 27% dintre cei prezenți s-au declarat împotriva noului statut. Cu toate astea, majoritatea a decis, iar Catalunya a primit o putere autonomă mai mare în august 2006.

 

Meciul: o obligație de serviciu

Revenind la meci și la sportul în sine, a fost interesant să-i văd pe Xavi, Busquets, Fabregas, Pique și Valdes într-un echipament produs parcă și el la repezeală, de o companie necunoscută. Mai mult, pe banca “Naționalei” nerecunoscute de UEFA și FIFA stă Johann Cruyff, un tip care (o informație pentru cei care s-au născut mai târziu în fața televizoarelor) a făcut pentru Barcelona prin anii ’70-’80 cam ce face Messi acum. Iar spiritul Barcelonei – creativ, pe atac – a fost insuflat de același Cruyff.

Imagine din timpul meciului. S-a terminat 0-0.

Am remarcat faptul că Xavi nu mai dă pasele de la Barcelona atunci când joacă în Catalan XI (atacanții – Bojan Krkic și Sergio Garcia – nu înțeleg, probabil, ce vrea să deseneze Xavi cu mingea), că singurul catalan care a jucat 90 de minute – Andreu Fontas – este tot un jucător al Barcelonei, probabil un viitor star, că Puyol n-a mai jucat, deși era anunțat și a avut un grup de fani venișți cu bannere dedicate pe stadion (o problemă muscluară l-a oprit la vestiare) și că Valdes ar fi trebuit eliminat prin minutul 44 pentru că a oprit cu mâna, în afara careului, în postură de ultim apărător, o minge șutată spre poartă de un tunisian. A râs puțin cu arbitrul și a continuat încă 5 minute după pauză, după care a fost schimbat.

Pique, care la un moment dat trăgea de timp prin atac, a ratat o ocazie enormă, singur cu portarul la cinci metri, și s-a amuzat apoi cu cei de pe margine. Atmosfera pe teren a fost una mai mult decât amicală, iar impresia nu a fost deloc una de amical al unei selecționate care ar vrea să se impună în vreun fel, ci una de meci amical de presezon, cu obligațiile de rigoare. S-a terminat 0-0 și mă bucur că n-am terminat seara prin farmacii, pentru că am ieșit anchilozat din tribunele stadionului.

Fular al României? Nu, un steag al Catalunyei care ne induce în eroare.

Una peste alta, experiența de pe Stadionul Olimpic a fost interesantă. Ciudată – pentru că uneori m-am simțit ca la un meci al unei Naționale, alteori ca într-o piesă proastă de teatru – dar interesantă. Și mai interesant este faptul că mulți dintre cei din tribune și-au improvizat fulare din steagurile catalane, iar combinația de culori îmi dădea impresia că asist la un meci cu suporteri ai României. În rest, Stadionul Național este mult mai civilizat decât Olimpicul barcelonez care anul trecut a găzduit Europenele de Atletism. De la băi la scaune și la facilități. Dacă rezolvăm și problema accesului, suntem mari.

 

 

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.