Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 7: Horia Unirii

Suntem un popor al cărui comportament ar trebui analizat ceva mai adânc la lecțiile de psihologie ale universităților de profil din toată lumea. După ce acum două zile eram orfani de medalii și am fi decis cu majoritate cruntă la un eventual referendum să ne vindem Delta și o bucată de Bărăgan doar-doar n-om termina Jocurile Olimpice de la Rio fără glorie, aurul fetelor de la scrimă ne-a transformat – absolut normal – în bombe emoționale. Problema e că în mecanismele neuronale românești există câteva scurtături anormale care ne trec de la bucurie la pretenții în timp record. Pentru mulți dintre conaționali, orice medalie care apare de acum în prim-plan și care are o valoare mai mică decât aurul la casele de amanet – singurul criteriu de identificare a valorii în viziunea acestora – este o demonstrație a faptului că sportivii care tocmai au luat argint, pierzând o finală Olimpică, au dovedit că “sunt terminați” și că merită pe alocuri critici contondente vecine cu oprobriul public. Noroc că nu mai trăim pe vremea inchiziției, că-i așteptau la aeroport să le bage metale sub unghii.

Citeşte în continuare

Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 6: Ana are Miere

A fost o naștere grea.

La aproape o săptămână de la startul Jocurilor Olimpice, timp în care ne-am așezat cu fața-n palme în vreme ce țări cu populații pe alocuri liliputane au trecut pe lângă noi lăsând în urmă praf de metale prețioase și miros de glorie, România a prins în sfârșit vânt la pupa și a reușit să spargă clasamentul pe medalii în care șomam cu talent de birtaș. Și, așa cum îi stă bine unei țări care ar fi luat cisterne de diplome dacă râgâitul ar fi fost sport olimpic, primele medalii apărute în dreptul alor noștri au venit la două sporturi nobile și elegante în care postura și gesturile sportivilor îți indică încă de la prima privire că vorbim despre lucruri diferite de ceea ce ne-au obișnuit peluzele: scrimă și tenis.

Citeşte în continuare

Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 5: Scrimă și pedeapsă

Ecuația românească la Rio devine din ce în ce mai simplă și mai clară. Atunci când nu ne omoară propriile nereușite, ne îngroapă adversarii mai puternici. Când nu sunt adversarii puternici, ne dezmembrează o zi proastă. Când nu avem o zi proastă, ne lovim de ghinion, momente pe care le puteți recunoaște în comentariul de la TV mai ales după sintagma “Dumnezeu n-a fost român”. Când nu avem ghinion și am apucat să-i facem buletin și pașaport lui Dumnezeu, suntem loviți de arbitri. Când dăm de un arbitru echilibrat și relaxat care-și face treaba perfect și eventual trage inexplicabil cu noi, ne scoate de pe traiectorie publicul local care-și sprijină sportivii cu o ardoare pe care o considerăm deplasată în ipocrizia mioritică care caracterizează poporul ce a inventat înjurături pentru propriile hăhăieli în condițiile în care adversarii nu le vor înțelege nicidată. Asta și pentru că am jucat cu brazilieni la Jocurile Olimpice cât să răzbunăm faptul că i-am lăsat cu ochii-n soare și nu ne-am dus la întâlnirea din semifinala Mondialului de Fotbal din 1994.

Citeşte în continuare

Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 4: Tenis de rasă

Cu o vitrină de rezultate în care se aude ecoul ca-n salina Turda, delegația România pare până acum la Jocurile Olimpice de la Rio un pui de câine aflat în adăpost care ar sări în brațele oricui e-n măsură să-i promită măcar speranțe la o medalie. Am analizat deja în articolul de ieri cauzele și efectele prăpastiei în care am ajuns, nu mai insist asupra modului crunt în care încercăm să urcăm din nou pe stânci agățându-ne cu unghiile tocite. Cert este că există și o parte bună în deflația de rezultate de la Rio: am ajuns să apreciem până la lacrimi fiecare sportiv care-și aruncă în joc ultimele bucăți de atrii și ventricule pentru a ajunge aproape de podiumul olimpic. Atunci când zaci în derivă cu burta-n sus de ceva vreme într-o mare de culoare incertă, fiecare sticlă care plutește îți dă speranțe că va conține biletul tău spre civilizație.

Citeşte în continuare

Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 3: Mămăliga campionilor

După ce Guvernul României a inventat Poliția Pădurilor, o metodă prin care orice român poate verifica legalitatea transporturilor de lemne care par dubioase, Ministerul Tineretului și Sporturilor s-a prins ieri, în a treia zi de competiție a Olimpiadei de la Rio, că singura soluție prin care România poate să evite de acum înainte participări rușinoase la Jocurile Olimpice ar fi să imagineze un soi de Poliție a Scutirilor la Sport. Molima care s-a așezat ca o pătură din lână peste corpul aproape cangrenat al sportului de masă românesc transformă copiii din școli din titirezi pe baterii în jaloane cu rădăcină într-un peisaj din care ies viitori campioni olimpici doar dacă plouă cu mentosane de două ori pe zi.

Nu prea poți să scoți sportivi dintr-o țară care se luptă chiorăște, cu sapa și toporul, pentru ca singura disciplină din care poți scoate inimi care bat este aruncată la colț și pusă cu genunchii pe coji de nucă în așteptarea eliminării complete din programa școlară pentru că-i obosește pe copii. Și pentru că aceștia transpiră. Aceiași copii care nu obosesc niciodată să ridice sticle și fumuri la ore construite pentru somn. Citeşte în continuare

Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 2: Masaj la 100 de metri spate

Probabil că marea eroare pe care o facem cu toții atunci când vorbim despre Jocurile Olimpice este faptul că epoca prin care trecem ne-a făcut să calculăm succesul în metale, lucru care ne deosebește în practică foarte puțin de cei care colectează fier prin orașele României. Știi, uităm din ce în ce mai mult faptul că Olimpiada este un loc construit mai ales pentru poveștile ei care construiesc moleculă cu moleculă carnea întrecerii.

Citeşte în continuare

Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 1: Pedalând Angol

Ajunsă la Rio cu speranțe modeste la medalii, prognozele meteo indicând mai degrabă multă ceață și vizibilitate redusă spre viitorul sportului românesc, delegația României s-a lovit ieri de prima zi a Olimpiadei ca Tico de un cap de pod. Deși am plecat cu speranțe că vom termina ziua măcar cu o medalie cu rol de stretching care să ne dezmorțească și să ne ofere un ușor vânt în pupa pentru zilele și competițiile care vor urma, finalul zilei ne-a găsit cu stenturi pe inimă, cu branulele în vene și conectați la aparatele care ne ajută să respirăm artificial.

Bancul zilei a venit de la handbal, acolo unde naționalei care anul trecut câștiga bronzul mondial i-au intrat scame-n instalație și a plecat de pe loc tușind a TBC într-un meci pe care în mod normal ar fi trebuit să-l folosească pentru a-și regla tirul. România-Angola a fost însă unul dintre cele mai rușinoase meciuri din ultima perioadă a naționalei de handbal feminin, africancele reușind să ne bată fără probleme într-o partidă în care fetele noastre nu au reușit să conducă niciodată pe tabelă. S-a terminat 23-19 pentru Angola, echipă care la Mondialul de anul trecut pleca acasă după ce Muntenegru a bătut-o ca pe coceni în șaisprezecimi la 10 goluri diferență. Citeşte în continuare

Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 0: Gisele, Zahra, Cătălina și-un Woojin tonic

Începem ca-n Goe. Pentru a evita să fie scalpați de locuitorii favelelor braziliene, organizatorii Jocurilor Olimpice au decis să mizeze pe o festivitate de deschidere produsă în regie proprie, mizând pe cheltuieli care să nu frizeze sume cu care Brazilia s-ar fi putut cumpăra la preț de dumping pe sine însăși. Însă, spre deosebire de cei care-și repară țevile de apă cu bandă izolantă considerându-se instalatori crescuți la fără frecvență, brazilienii au avut inspirația de a-l pune să învârtă cârma festivității pe regizorul Fernando Meirelles, un soi de Sergiu Nicolaescu care a reușit în viață, cunoscut mai ales pentru filmul Orașul Zeilor, cu ajutorul căruia brazilianul a apucat să respire același aer cu băieții grei de la Hollywood în 2002, când a fost nominalizat la patru categorii la Premiile Oscar.

Citeşte în continuare

Rio 2016, faza pe canapea. Preview. Electroșocurile Olimpice

Dacă Jocurile Olimpice de vară ar fi fost înlocuite de programul “Aleargă și înoată în București”, diferențele dintre comitetele de organizare ale celor două evenimente planetare ar fi fost minore. Pe scurt, s-ar fi găsit la fel de mulți bani de împrăștiat, clădirile construite pentru cazarea sportivilor ar fi fost la fel de jigărite, rușii ar fi băgat în meniu la fel de multe roabe de pastile, iar naționalitățile conlocuitoare și taximetriștii ar fi buzunărit la fel de mulți turiști. Evident, nu uităm că apele în care se vor disputa probele de canotaj și triatlon ar fi fost la fel de pline de produse organice bio făcute cu mâna sau colonul omului, stadioanele ridicate în cinstea evenimentului ar fi fost la fel de eficiente economic precum un credit ipotecar în franci elvețieni semnat pe 35 de ani, iar de un Isus falnic din bronz făcut pe bugetul Primăriei și montat la vedere pe Catedrala Mântuirii făceam rost în timp record.

Citeşte în continuare

Simona şi poporul ei

Sunt primul care se bucură de faptul că toată România, cu ziare, radiouri, tv-uri şi reviste, e alături de Simona. Aş vrea însă ca toată România să fie prezentă la concursurile de juniori care se desfăşoară într-un anonimat total. Aş vrea ca după ce Simona nu va mai câştiga să avem aceeaşi atitudine mândră şi să nu uităm că ne-a reprezentat şi ne-a făcut să zâmbim. Suntem un popor care gustă momentul, îşi uită trecutul şi nu e interesat de viitor. Suntem un soi de musculiţe de oţet, roiuri de Drosophila Melanogaster care bâzâie unde-i dulce în scurta lor existenţă şi apoi dispar fără urmă.

Vor exista momente în care mingea aia care cade acum pe tuşă va cădea cu un centimetru în afara ei. Iar atunci vom avea aceiaşi oameni de azi strigând că totul e gata, e terminat, că totul a fost un foc de paie. Suntem oamenii care măsoară valoarea unui jucător în câte maşini îşi poate cumpăra cu banii câştigaţi.

Vor exista turnee în care Simona se va accidenta şi în care va fi obosită. Alea-s momentele în care are nevoie de acelaşi sprijin. Pe care tu, popor de musculiţe de oţet, nu i-l vei mai da, pentru că atenţia ta are capacitatea de a se învârti după lumini frumoase doar cât timp ele strălucesc în întuneric.

 

Terenurile cluburilor de tenis sunt din ce în ce mai pline, iar asta i se datorează în mod sigur în mare parte Simonei. Într-o ţară fără musculiţe de oţet, lucrul ăsta ar fi echivalent cu o deschidere a sportului, cu creştere şi cultivare de pasiuni, cu mai multă sudoare şi mai puţine cuvinte. Cu mai mulţi copii care sunt sprijiniţi, ajutaţi, crescuţi şi învăţaţi că tenisul este, peste toate, un sport al minţii. Un sport în care poţi să fii campion şi cu mai puţin talent decât ceilalţi, dar cu multă muncă şi cu o minte puternică în care o revenire de la 0-4 sau 1-5 nu este niciodată imposibilă. Un sport în care nu te dai niciodată bătut, în care fiecare minge e Mingea şi fiecare punct e Punctul.

Pe zgura românească, însă, descoperirea tenisului ca factor al succesului pentru un om care a reuşit fără ca emisiunile de duzină cu materiale de calitate înfiorătoare să încerce să-l bage în seamă este echivalentul unei popularizări mai degrabă muncitoreşti. Deunăzi, pe un teren care până acum era gol lângă cel pe care joc săptămânal, au apărut nişte jucători de tenis care schimbă mingi peste fileu cu sticlele de bere-ntr-o mână şi cu ţigări în cealaltă. Vorbind fără întrerupere şi râzând ca gibonii.

Voi, cei care aţi descoperit apusul, lăsaţi tenisul în pace! Am fost puţini lângă el când nu aveam vectori, vom fi aceiaşi când vectorii vor dispărea. Şi sper doar că tsunami-ul de simpatie vecină cu pofta de mititei nu va lăsa deşeuri chimice care nu pot fi curăţate uşor. Dacă vreţi să-i fiţi alături Simonei, mergeţi la turneele de copii, ajutaţi-i, chemaţi-i în emisiuni, creşteţi-i, cultivaţi-i. Construiţi, adoptaţi. Ei vor fi Simonele care vor veni, iar când vor apărea voi fi primul care vă va aplauda că aţi fost acolo şi când jocul nu era pe bani, ci pe pasiune, plăcere şi eventual un dram de dorinţă.

Între timp, Simona este un fenomen aproape inexplicabil. Născută din bube, mucegaiuri şi noroi. Şi e acolo, mirosind, gustând şi simţind zgura şi ochind tuşele, singurele elemente care i-au fost alături de la primii ei paşi în tenis până acum. Ele n-o vor minţi niciodată şi vor fi acolo şi peste 20 de ani, când minţile care n-o vor mai vedea o vor fi uitat-o prin vreun sertar, aşa cum se întâmplă astăzi cu gloriile care au ridicat ţara.

Notaţi: Simona este alături de noi, nu noi alături de ea. Pentru că face mai mult pentru fiecare dintre noi decât facem, am făcut sau vom face noi toţi pentru cariera ei.