Simona şi poporul ei

Sunt primul care se bucură de faptul că toată România, cu ziare, radiouri, tv-uri şi reviste, e alături de Simona. Aş vrea însă ca toată România să fie prezentă la concursurile de juniori care se desfăşoară într-un anonimat total. Aş vrea ca după ce Simona nu va mai câştiga să avem aceeaşi atitudine mândră şi să nu uităm că ne-a reprezentat şi ne-a făcut să zâmbim. Suntem un popor care gustă momentul, îşi uită trecutul şi nu e interesat de viitor. Suntem un soi de musculiţe de oţet, roiuri de Drosophila Melanogaster care bâzâie unde-i dulce în scurta lor existenţă şi apoi dispar fără urmă.

Vor exista momente în care mingea aia care cade acum pe tuşă va cădea cu un centimetru în afara ei. Iar atunci vom avea aceiaşi oameni de azi strigând că totul e gata, e terminat, că totul a fost un foc de paie. Suntem oamenii care măsoară valoarea unui jucător în câte maşini îşi poate cumpăra cu banii câştigaţi.

Vor exista turnee în care Simona se va accidenta şi în care va fi obosită. Alea-s momentele în care are nevoie de acelaşi sprijin. Pe care tu, popor de musculiţe de oţet, nu i-l vei mai da, pentru că atenţia ta are capacitatea de a se învârti după lumini frumoase doar cât timp ele strălucesc în întuneric.

 

Terenurile cluburilor de tenis sunt din ce în ce mai pline, iar asta i se datorează în mod sigur în mare parte Simonei. Într-o ţară fără musculiţe de oţet, lucrul ăsta ar fi echivalent cu o deschidere a sportului, cu creştere şi cultivare de pasiuni, cu mai multă sudoare şi mai puţine cuvinte. Cu mai mulţi copii care sunt sprijiniţi, ajutaţi, crescuţi şi învăţaţi că tenisul este, peste toate, un sport al minţii. Un sport în care poţi să fii campion şi cu mai puţin talent decât ceilalţi, dar cu multă muncă şi cu o minte puternică în care o revenire de la 0-4 sau 1-5 nu este niciodată imposibilă. Un sport în care nu te dai niciodată bătut, în care fiecare minge e Mingea şi fiecare punct e Punctul.

Pe zgura românească, însă, descoperirea tenisului ca factor al succesului pentru un om care a reuşit fără ca emisiunile de duzină cu materiale de calitate înfiorătoare să încerce să-l bage în seamă este echivalentul unei popularizări mai degrabă muncitoreşti. Deunăzi, pe un teren care până acum era gol lângă cel pe care joc săptămânal, au apărut nişte jucători de tenis care schimbă mingi peste fileu cu sticlele de bere-ntr-o mână şi cu ţigări în cealaltă. Vorbind fără întrerupere şi râzând ca gibonii.

Voi, cei care aţi descoperit apusul, lăsaţi tenisul în pace! Am fost puţini lângă el când nu aveam vectori, vom fi aceiaşi când vectorii vor dispărea. Şi sper doar că tsunami-ul de simpatie vecină cu pofta de mititei nu va lăsa deşeuri chimice care nu pot fi curăţate uşor. Dacă vreţi să-i fiţi alături Simonei, mergeţi la turneele de copii, ajutaţi-i, chemaţi-i în emisiuni, creşteţi-i, cultivaţi-i. Construiţi, adoptaţi. Ei vor fi Simonele care vor veni, iar când vor apărea voi fi primul care vă va aplauda că aţi fost acolo şi când jocul nu era pe bani, ci pe pasiune, plăcere şi eventual un dram de dorinţă.

Între timp, Simona este un fenomen aproape inexplicabil. Născută din bube, mucegaiuri şi noroi. Şi e acolo, mirosind, gustând şi simţind zgura şi ochind tuşele, singurele elemente care i-au fost alături de la primii ei paşi în tenis până acum. Ele n-o vor minţi niciodată şi vor fi acolo şi peste 20 de ani, când minţile care n-o vor mai vedea o vor fi uitat-o prin vreun sertar, aşa cum se întâmplă astăzi cu gloriile care au ridicat ţara.

Notaţi: Simona este alături de noi, nu noi alături de ea. Pentru că face mai mult pentru fiecare dintre noi decât facem, am făcut sau vom face noi toţi pentru cariera ei.

 

 

În fața plutonului de execuție

Povestea care urmează este despre eroi, despre surprize, despre lucruri pe care unii le trăiesc o dată în viață, iar pentru alții înseamnă viața în sine. Povestea care urmează este despre oameni, nu despre fotbal. Serios. Nu despre fotbal.

1950

După 12 ani de secetă cauzată de al doilea Război Mondial, lumea fotbalului începea să respire din nou aer curat. Și pentru că plămânii unui sport trebuie să colaboreze cu inima acestuia, FIFA a anunțat că cel de-al patrulea Campionat Mondial de Fotbal va avea loc în Brazilia, locul din care provenea un joc identic, dar în același timp diferit de ceea ce inventaseră englezii.

“Aici se joacă același football pe care îl știm de acasă, dar totul se întâmplă mult, mult mai repede”, scria mirat într-o scrisoare unul dintre englezii care ajungeau la Rio la bordul unui vas, cucerit de stilul de joc văzut la tinerii care băteau mingea pe Copacabana. Microbul fusese adus de câțiva studenți britanici cu câțiva ani înainte, iar brazilienii de rând au simțit imediat că în sportul ăsta nou se află esența și spiritul Cariocas.

În timp ce lumea își lingea rănile provocate de ambiția nazistă, inima țărilor pentru care fotbalul înseamnă ceva mai mult decât o simplă începea să pompeze din nou sânge. 32 de națiuni se aliniau la startul unor preliminarii în urma cărora 16 echipe urmau să-și dispute cupa botezată Jules Rimet. Iar undeva în sudul Americii de Nord începea o poveste care avea să așeze termenul “Surpriză” lângă termenul “Fotbal” pentru prima dată. Citeşte în continuare

Betty

Povestea începe undeva în vara anului 1900, la Paris, la a doua ediție a Jocurilor Olimpice moderne. După Olimpiada care a avut loc la Atena în 1896, prima organizată sub egida Comitetului Internațional Olimpic fondat de baronul Pierre de Coubertin, sportivii urmau să ajungă în 1900, în buza secolului al 20-lea, la Jocurile Olimpice de la Paris. Spre deosebire de Jocurile de la Atena, evenimentul de la Paris aducea ceva nou în peisaj: a fost pentru prima dată când femeile au fost acceptate ca participante la Olimpiadă. Cu Hèlène de Pourtales (probe nautice – prima medalie olimpică acordată unei femei) și Charlotte Cooper (tenis – prima medalie olimpică primită de o femeie într-o întrecere individuală – foto stânga) în prim-plan, femeile își făceau intrarea în sport într-o perioadă romantică, în care sporturi precum înotul subacvatic sau chiar cursele automobilistice intrau în programul olimpic pentru prima și ultima dată în istorie.

În 2012, Arabia Saudită și Qatar sunt ultimele redute căzute în fața mișcării olimpice mondiale, cele două state permițându-le pentru prima dată unor sportive să le reprezinte în cadrul unei Olimpiade. În același registru, Londra 2012 a fost prima Olimpiadă în care a apărut proba feminină la box, egalitatea dintre sexe fiind de acum perfectă în ceea ce privește prezența în sporturile olimpice. A fost nevoie de 112 ani și de multe, multe căderi ale barierelor mentalității politice, sociale și religioase pentru ca femeile să primească statut egal cu cel al bărbaților. Citeşte în continuare

Liniște și rom

Sprint, pași mari, fuleu, finish. Nouă secunde și 63 de zecimi, nou record olimpic. Apoi, spectacolul clasic, care îi fac pe mulți să îl considere un clown frumos. Celebra postură în fața camerelor, un tur de onoare realizat lent, parcă în ciuda organizatorilor, momente care i-au făcut pe unii să exclame pe Twitter “Da, e arogant. Dar asta mai ales pentru că are de ce”. 10.000 de urmăritori noi pe minut, explozie pe Facebook și pe toate rețelele sociale pe care îi este prezent numele într-un fel sau altul. În Jamaica s-a băut rom în avanpremiera Zilei Naționale care sărbătorește 50 de ani de independență față de – oh, the irony! – Marea Britanie, iar Puma și-a pus oamenii să gândească noi mesaje care să atragă noi fani. “Did yuh see dat Bolt” is so 2008! Usain a mușcat iar din tartanul mai clar ca niciodată datorită transmisunii full HD, iar proba de 100 de metri își onora din nou copilul nebun. Culoare, steag jamaican, totul mirosea a sărbătoare în secunda întâi după ce cronometrul a înțepenit. Record olimpic, pariori fericiți, fani în extaz, Antile bucuroase, un Kingston în care crimele și furturile s-au oprit din nou grație aceluiași copil care a transformat țara. Citeşte în continuare

Flacăra lui Hitler

Se întâmplă în anii bisecți. Simbolic. Drumul flăcării olimpice din Grecia până în țara care organizează olimpiada din anul respectiv. E un ritual glorios, acoperit cu un văl oficial, un drum al olimpismului care mută spiritul sportului din leagănul civilizației europene și din țara de origine a celei mai importante competiții a lumii pe stadionul olimpic construit de obicei în capitala țării care onoarea de a organiza Jocurile Olimpice. Simbol al păcii, al înțelegerii, al armoniei și al sportivității. Asta este imaginea pe care ne-am zugrăvit-o despre acest ritual. Și totuși, la nivel simbolistic, lucrurile sunt diferite. De fapt nu diferite, ci de-a dreptul diametral opuse.

Ritualul torței olimpice nu a existat până la Adolf Hitler, iar prima sa apariție a reprezentat un mod inedit – și, se pare, destul de bine conceput – de propagandă a regimului nazist. Citeşte în continuare

Experimentul Caraibelor

1994, un an care nouă ne stârnește amintiri pe de o parte plăcute, pe de alta dureroase, este unul în care fotbalul încă experimenta. Regulamentul – deși identic pe coloana sa vertebrală în mare parte din istoria fotbalului modern – avea câteva elemente diferite față de cel de astăzi. Cine mai ține minte, de exemplu, faptul că în 1994, atunci când România ajungea la un pas de smifinalele Campionatului Mondial de Fotbal din Statele Unite, cele trei schimbări care azi par clasice se făceau complet diferit? Fiecare antrenor avea la dispoziție două schimbări pentru jucătorii de câmp și una pentru portar. La un an după Mondialul din SUA, regulamentul se schimba însă, iar cele trei schimbări – care înainte de era modernă a fotbalului fuseseră două, una sau chiar niciuna – deveneau decizii la libera alegere a șefului de pe bancă.

Golul de aur: Scurtcircuit logic (și inutil) în fotbal

Tot la capitolul reguli deja uitate ale fotbalului intră și Golul de Aur. Una dintre cele mai cretine reguli inventate vreodată de mințile luminate din birourile FIFA a fost introdusă în fotbal în 1993, cu un an înainte de Mondialul american, pe vremea în care în vârful ierarhiei fotbalului mondial se afla Joao Havelange. Era simplu: după ce cele 90 de minute regulamentare se terminau într-un meci din fazele eliminatorii ale unei competiții, echipa care marca prima în prelungiri era considerată câștigătoare. Logica din spatele regulii era una teoretic pozitivă: încurajarea atacului în prelungiri, o fază a meciurilor de fotbal în care, de obicei, echipele preferă să ucidă spectacolul și să stea la cutie, așteptând în cel mai bun caz Citeşte în continuare

Omul și stadionul

Meciul se terminase de o oră și jumătate. Jucătorii își făcuseră datoria: 4-0 fără replică. Erau, probabil, deja plecați spre case. Spectatorii, toți cei 90.000 care au umplut stadionul la ultimul meci al său ca antrenor, părăsiseră Camp Nou și se revărsau înspre Collblanc sau Les Corts, stațiile de metrou din apropiere pe care autoritățile orașului le lasă de fiecare dată deschise cu o jumătate de oră în plus față de programul normal pentru a putea duce fanii fotbalului acasă. În imensitatea stadionului Camp Nou, cel mai mare din Europa, cu nocturna stinsă, cinci oameni înaintează spre mijlocul terenului și par mici. E o imagine copleșitoare, rece, tristă, care contrastează puternic cu valul de căldură, aplauze și lacrimi prin care catalanii își luau la revedere imediat după finalul meciului de la antrenorul care i-a transformat într-una dintre cele mai respectate echipe din istoria fotbalului. Josep, Cristina și cei trei copii ai lor, Valentina, Maria și Marius, au respirat încă o dată aerul amestecat cu miros de iarbă și au privit tribunele. Fotografia de mai jos – realizată cu telefonul de un jurnalist local care s-a strecurat în tribune – este primul cadru din anul de liniște pe care Guardiola a anunțat că-l dorește după patru sezoane la intensitate și sub presiune maxime.

Citeşte în continuare

Lecțiile fotbalului

Sunteți deseori întrebați de ce vă atrage “sportul ăla cu o minge după care aleargă 22 de bărbați”, “sportul ăla de femei care nu e ca rugby-ul” sau “sportul ăla în care suporterii sunt huligani”. Explicațiile sunt atât de vaste, încât un simplu “Nu înțelegi, e mai mult decât pare” rezolvă în registru pacifist un diferend de acest tip. Și totuși, ce ne face să ne placă? Ce ne atrage spre sportul ăsta care ne rezervă bucurii și tristeți, fericiri și agonii, plăceri și gust amar într-o alternanță uneori mai rapidă decât timpul în care aceste sentimente ar trebui să crească natural?

Ei bine, săptămâna care tocmai se încheie ne-a dat câteva răspunsuri interesante din acest punct de vedere. Am văzut împreună cum fotbalul este uneori mai presus de fizică, mai presus de statistică, mai presus de morală, mai presus de logică, mai presus de boală, mai presus de viața însăși. Și nu sunt cuvinte gratuite.

Fotbalul mai presus de viață

17 martie 2012. Fabrice Muamba cădea pe teren în timpul unui meci din Cupa Angliei, iar inima sa înceta să bată. Timp de 78 de minute, fotbalistul lui Bolton plecase dintre noi. Fără ca inima să pompeze sânge oxigenat către creier, acesta suferă daune majore. Iar în cazul foarte puțin probabil în care victima unui atac de cord revine la viață, aceasta este destinată să fie o simplă alăturare de zile pentru un om pe care nu-l mai recunoști așa cum a fost înainte de accident.

3 mai 2012. La o lună și jumătate de la momentul în care a făcut un stadion întreg să plângă, Muamba simte din nou mirosul gazonului de pe White Hart Lane.

Citeşte în continuare

Niște țărani

Câinii. Țiganii. Ceferiștii. Oțelarii. Ungurii. Stegarii. Studenții, Șepcile roșii. Câte echipe, atâtea porecle, nume de “alint” sau explicații ale trecutului, ale geografiei sau ale istoriei. Unele pozitive, altele negative. Toate, însă, lipite ca etichetele de echipe. Porecle care povestesc locuri, descriu oameni, colorează fenomene. Acceptate cu sau fără voie, acestea fac parte din peisaj și subliniază faptul că fotbalul este ceea ce rămâne din el după ce rezultatele au fost uitate: povești. Citeşte în continuare

48 de ore

Povestea numărul 1

Începe în 1960. Undeva în mijlocul Africii, statele foste colonii începeau să-și câștige independența. În mijlocul lor: Nigeria. O țară care număra atunci cam de trei ori mai mulți locuitori decât numără astăzi România, dar cu diferențe enorme de abordare. Statele africane rămâneau după independență cu granițe mai degrabă arbitrare decât logice. Independent de voința poporului și mai ales de crezurile diferitelor triburi și grupuri etnice din zonă, granițele fuseseră construite în zone în care se loviseră înainte orgoliile coloniștilor europeni. În cazul Nigeriei, fostă colonie britanică, lucrurile aveau să se înrăutățească în loc să ia o turnură pozitivă. Nu te joci cu Citeşte în continuare