Wimbledon 2017, faza pe slice. Ziua 3: Kokkinakis banged your Horia

Și? V-ați obișnuit deja cu verdele ierbii, cu echipamentele albe aproape identice ale tuturor jucătorilor care te fac să-njuri în gând înainte să te prinzi că de fapt lovitura aia de rever dată afară e a adversarului, cu pereții fără reclame din spatele terenurilor, de te și-ntrebi din ce dracu’ trăiesc ăștia de la Wimbledon? Bun. Haideți să vedem ce mișcări tectonice a produs a treia zi de treierat pe iarbă.

Wimbledon grounds Citeşte în continuare

Wimbledon 2017, faza pe slice. Ziua 2: Unde nu-i Klizan, vai de Dolgopolov

Salut, tovarăși. Codruț sunt și preiau de la Meșter cronica de azi, așa că luați cu pâine și relaxați-vă, o să vă simțiți ca la masaj.

Să se dea tenis la fiecare, dar să ajungă la toată lumea! Frate, și e atât de mult, încât chiar ajunge la toată lumea. ATP, WTA, simplu, dublu, mixt. Nici nu știi ce să faci cu belșugul ăsta, că ziua n-are decât 24 de ore și trebuie să mai și muncești. Așa că te gândești ”nu mă pot uita la toate, deci vai, câtă risipă!”. Dar nu e nicio risipă, să ne intre bine în cap că Slamurile astea știu foarte bine ce fac și încotro se îndreaptă. E mult și bun, ca un tort de înghețată.

Dimitrov

Citeşte în continuare

Wimbledon 2017, faza pe slice. Ziua 1: Daniil Dezastrul

E greu să crezi că putem aspira ca nație la vreun trofeu la Wimbledon în probele de simplu. Nu de alta, dar știm foarte bine că ai noștri nu prea sunt în stare să taie iarba corect nici măcar pe stadioane, acolo unde nu-i musai să o pilești la 8 milimetri și să angajezi grădinari care să aibă pe pereți titlul de Sir alături de diplomele de șef de promoție de pe la Agronomie. În plus, ne e clar că o țară care-și lasă principala arenă de tenis să se scurgă în suc propriu, transformând-o într-un soi de Colosseum în mizerie, nu va fi niciodată în stare să construiască și să întrețină un teren de tenis de iarbă, chestie care pare mai complicată decât construcția laserului de la Măgurele.

Wimbledon

În aceste condiții, când știm cu toții că ne naștem, trăim și vor muri pe zgură, principalele motive de laudă pe la Wimbledon se leagă de cele două finale jucate la simplu de Ilie Năstase prin anii ’70, perioadă în care Ilie era privit ca un soi de Kyrgios amestecat cu Monfils și cu Djokovic, și de două titluri la dublu, ultimul luat la subraț de Horia Tecău acum doi ani, alături de Jean-Julien Rojer. Oricum e mai mult decât am fi putut spera vreodată într-o țară în care iarba a fost până nu demult un soi de bibelou care nu se călca nici măcar în parcuri, fiind privită mai degrabă ca furaj decât ca suprafață de joc. Citeşte în continuare