Dor

Era o zi frumoasă. 17 grade, atmosferă liniştită, de staţiune balneoclimaterică. Undeva lângă Frankfurt, în Bad Soden, acolo unde am campat pe perioada Salonului Auto de la Frankfurt. Coborâsem de la hotel în centrul oraşului, pentru a spăla maşina cu care am mers acolo. O chestiune care se repetă obsesiv la fiecare maşină pe care o testăm.

Îmi aşteptam rândul la spălătorie. Eram în maşină, căutam să aleg una dintre adresele pe care mi le notasem în notiţele telefonului. Acolo urma să mergem pentru a fotografia maşina. Deodată, de noi se apropie un domn. Undeva pe 50-60 de ani, cu privirea blajină şi ridată, cu părul cenuşiu şi îmbrăcat în blugi şi într-un tricou alb muncit, cu încălţări prăfuite. Nu foarte înalt, dar cu alură de bătrânel neamţ care seara ajunge acasă, la familie, acolo unde dăruieşte tot ce primeşte după o zi de muncă. L-am privit cu coada ochilor. S-a uitat la maşină timp de un minut, apoi şi-a făcut curaj şi s-a apropiat. Mi-a făcut semn cu mâna, destul de rezervat, parcă ruşinat, să deschid portiera.

– Bună ziua, sunteţi din Bucureşti? mă întreabă omul cu accent nemţesc clar împământenit de ceva vreme, blocându-mă complet. Nu mă aşteptam la limba română şi, obişnuit de câteva zile să vorbesc engleză sau germană, am scos doar un…
– Ăăă… Bună. Da. Sunteţi din România? îndrug eu, găsind cea mai cretină întrebare care putea să-mi vină-n cap. Evident că era român.
– Da, din România. Dar sunt aici de… 32 de ani. Cam aşa. 

A stat să calculeze puţin. Era clar că se înseninase când i-am spus că suntem de acasă. I-a înflorit un zâmbet pe colţul gurii.

– Frumos! zic eu, încercând să-mi adun cuvintele. Şi ce faceţi aici?
– Am venit să-i spăl maşina şefului meu, îmi spune, arătând cu o mişcare a capului spre Mercedesul Viano care era periat de rotativele staţiei de benzină. Ce maşină e asta? Insignia? continuă omul, jovial, pronunţând “Inzignia”, aşa cum o fac nemţii
Un Astra ST. E fratele mai mic al lui Insignia.
Omul dă o tură în jurul ei, se uită la stopuri.
E frumoasă. E a dumneavoastră?
Nu, nu. Suntem jurnalişti şi am venit aici pentru Salonul de la Frankfurt.
Aaa, da. E acum, nu?
Da, tocmai s-au terminat zilele de presă, ne pregătim să mergem acasă.
– Acasă în România?
Da, acolo. De unde sunteţi exact?
Din Sibiu, dar nu am mai fost demult. Ce să facem dacă nu avem la cine să mai mergem? Şi culoarea feţei i se închide instantaneu. Zâmbetul incontrolabil de până acum îi dispare.

Încerc să destind puţin atmosfera.
– Staţi liniştit, nu aţi pierdut nimic. E mai bine aici decât acolo, probabil că ştiţi deja asta… zic eu.
– Nu am mai fost de… 18 ani. Cred că s-au schimbat multe de atunci, spune omul, ridicând privirea şi întrebându-mă din ochi.
– Da, s-au schimbat. Aşa este. Dar mai avem mult de muncă, răspund eu. Oricum, mai staţi pe aici până să reveniţi, pentru a vedea România şi mai evoluată când veţi veni.
– Ştiu. Dar mi-e… cum să vă spun… mi-e DOR de acasă. Tot mi-e puţin DOR de acasă…

A subliniat “dor” apăsând pe cuvând şi încordând pumnul. Uneori, un pumn încordat e semn al speranţei. L-am lăsat pe domnul de la benzinărie după ce i-am dat cartea de vizită. I-am spus că, dacă se gândeşte să viziteze din nou România, să mă sune. Nu am făcut cunoştinţă…

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

2 Comentarii

  1. Am mai intalnit ai noi romani prin Frankfurt (romani stabiliti acolo), dar de obicei erau cu o chestie carnoasa prin gura :))

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.