Dosarele F – Fotbal în labe de scafandru

Povestea de azi se pierde undeva în negura timpului și a celor 15 de kilograme în minus pe care le aveam la ora la care se întâmplau lucrurile pe care le veți citi mai jos. Acum vreo 13-14 ani, când jucătorul de fotbal Meșter încă spera că peste ani se va vorbi despre fotbalistul Meșter – nimeni nu te oprește să visezi în momente în care ai juca fotbal 24 de ore fără să ai vreo problemă de adaptare la timp și spațiu – aveam să răstorn logica și fizica într-un moment cu adevărat supranatural.

 

DE PE PARCHET PE IARBĂ

Eram în clasa a opta spre a noua, deci aveam vreo 14-15 ani, și începeam să facem ochi pe teren mare și să înțelegem că mirosul de gazon – un lucru care și astăzi îmi stârnește, pavlovian, un sentiment cald – este cel care ne va ghida în continuare viețile de sportivi în devenire. Până în acel moment, unul în care ne mândream că avem buletine proaspăt ieșite din cuptor, jocul era 5 contra 5 pe parchetul sălilor polivalente. De atunci înainte, urma să jucăm 11 la 11 pe teren mare. Să jucăm așa cum o făceau cei pe care-i vedeam – mai rar și mai bine decât astăzi – la televizor.

Pe lângă emoțiile pe care ți le dă haosul de pe un teren de patru ori mai mare și o echipă care s-a dublat ca mărime, strategia de creștere a puilor mingicari de Bistrița a fost una ciudată la prima vedere: eram aruncați în focurile luptei pentru campionat la Juniori 1 (17-18 ani), “grupa mare” a fotbaliștilor în devenire, ultimul pas spre fotbalul de performanță. “Trebuie să vă căliți, să vedeți cum se joacă, iar peste câțiva ani veți vedea că vă va fi prins bine perioada asta. Nimeni nu vrea de la voi victorii, vrem doar să vă lăsăm să vă obișnuiți cu terenul mare”, fusese discursul după care am fost aruncați în malaxor. Nu știu dacă ar fi fost mai bine să începem la Juniori 2 (15-16 ani), chit că eram prea firavi chiar și pentru grupa asta de vârstă. Cert e că am trăit câteva momente desprinse din filmele științifico-fantastice în prima fază. La fel de cert este însă faptul că discursul antrenorului a fost corect: peste patru ani, când am început să jucăm de la egal la egal cu oameni de vârsta noastră, aveam experiență, joc și tehnică adunate de pe gazoane rupte, desfundate, înghețate și sterpe. Iar asta s-a văzut când am fost una dintre primele opt echipe din țară, într-o perioadă în care simțeam că ne iese tot și că putem fi cei care schimbă fotbalul.

 

STATELE UNITE ALE BÂRGĂULUI

Revin la prima experiență pe teren mare. Undeva lângă Bistrița, pe șoseaua care merge spre Moldova prin Pasul Tihuța – de obicei primul drum românesc închis iarna conform buletinelor de pseudoștiri de la TV, se leagă între ele așa-numitele State Unite ale Bârgăului. Sarcasm onomastic care descrie un șir de comune ce taie dezordinea toponimică din țară. Cum altfel să descrii plastic Rusu Bârgăului, Susenii Bârgăului, Josenii Bârgăului, Prundu Bârgăului, Tiha Bârgăului, Bistrița Bârgăului și Mureșenii Bârgăului, o serie de localități consecutive care te fac să crezi că ai nimerit în mijlocul unui banc bun. Acolo, în inima ineditelor State Unite, la Prundu Bârgăului – o localitate renumită acum ceva vreme în zona Ardealului pentru fabrica de hârtie din zonă – am făcut cunștință cu primul vestiar adevărat de fotbal.

Hârtia Prundu Bârgăului se afla în liga a treia pe atunci, iar faptul că fiecare formație din primele trei divizii putea alinia echipe de Juniori 1 și Juniori 2 ne-a deschis calea spre terenul de iarbă pe când încă eram copii și respiram fotbal asistați. Nu mai știu ce culoare aveau echipamentele, cum era gazonul sau tactica pe care ne-a impus-o antrenorul. Țin minte însă de parcă s-ar fi întâmplat ieri strigătele celor din tribune – meciurile astea de duminică erau singurele bucurii ale unor oameni care în timpul săptămânii trăgeau din greu să supraviețuiască cu pământ și o mână de animale – și primul meci oficial la Juniori 1. Contra Clubului Sportiv Școlar Bistrița, echipă la care – printre alții – juca Albuț, care la 14 ani de la momentul ăla tocmai a devenit cel mai nou portar al Rapidului. A fost un meci din care rețin faptul că niște băieți cu 4-5 ani mai mari (la vârsta aia se simt diferențele ca-ntre un Dacia Sandero și un monster truck american) alergau, pasau și șutau în timp ce noi ne învârteam în cerc și încercam amețiți să ne găsim locurile pe teren. S-a terminat 0-13, un scor care ne-a arătat că mingea e rotundă, că Dumnezeu nu e român și mai ales că vom avea o viață a dracu’ de dificilă în anul ăla. O teleportare brutală de la jocul pe teren mic – pe care îl stăpâneam cu destul succes la nivel național – la jocul adevărat.

 

ȘTEI, TĂRÂM ROMÂNESC

Povestea noastră merge însă în a doua etapă a campionatului. După 0-13 în prima etapă, ne duceam în Ștei, o metropolă orădeană cunoscută în industrie pentru minele din zonă. Jucam contra juniorilor de la Minerul Ștei și – deși cei care ne antrenau încercaseră să ne ridice moralul după primul meci în care am fost pălmuiți fotbalistic fără milă – ne așteptam să murim din nou frumos, ca spectatori de lux în propriul meci.

Paranteză: ne aflăm în anul de grație 1998, când România era condusă cu Cheia celor 300 de specialiști inexistenți de către CDR. Magazinele de articole sportive de astăzi lipseau cu eroism din România, un drum de la Bistrița la București pentru a cumpăra o pereche de ghete sau de apărători de tibie era mai puțin probabil decât o ploaie de vară cu mentosane, iar bugetul unei familii simple din Bistrița nu includea printre mâncarea de zi cu zi și luxul unei perechi de ghete de fotbal adevărate. Drept urmare, rupeam copiile ghinezești de teniși Converse mai des decât se schimbă legile în 2012, iar ghetele de fotbal – care pe atunci erau doar negre și ajungeau foarte rar în mâinile unor copii cum eram noi – erau un vis frumos. Și totuși, dacă în primul meci am fost lăsați să improvizăm cu perechi de teniși cu crampoane din cauciuc (noi nu am înțeles ce ne-a lovit după 13 goluri, deci nu aveam nevoie de stabilitate la loviturile fixe sau la marcaj), în a doua etapă am dat de un arbitru mai zelos. Care ne-a obligat să avem ghete.

 

PE PICIOR MARE

A urmat o ședință internă în care rezervele care aveau ghete – existau și norocoși printre noi – au fost obligate să le împrumute titularilor. Sau, dacă se întâmpla ca unii să aibă două perechi de ghete (cei cu pile la magazinele de încălțăminte second-hand), aceștia le puneau la dispoziția tuturor celor care aveau nevoie. Am făcut astfel rost cu greu de ghete pentru toată echipa. Dar, pentru că picioarele au mărimi diferite, am asistat la momente pe jumătate amuzante, pe altă jumătate dramatice. De exemplu, mie – un 40 spre 41 – mi-au revenit ghetele 45 ale lui Paul Moloca, un munte de om care până la finalul junioratului se transformase în spaima tuturor atacanților prin gabarit și dimensiuni. Dar nu mai conta: în frenezia mirosului de gazon, am fost fericit că pot să aflu cum arată fotbalul de la înălțimea celor patru numere mai mari ale ghetelor din picioarele mele. Practic, urma să joc la Ștei cu labe de scafandru. Teoretic, asta ar fi trebuit să mă țină pe bancă. În realitate, după ce am înțeles la încălzire cum să calc pentru a nu cădea în nas, am jucat titular. În atac.

De la stânga la dreapta: Paul Țânca (tehnician), Paul Moloca (viitorul munte) Meșter (greu de recunoscut), Dan Someșan (căpitan de plai) și Alin Lechințan (cel mai fundaș tehnic).

MOMENTUL ZERO

0-0 la Ștei după vreo 5-10 minute în care ăia ratau cum o face Barcelona contra grupei proprii de copii. Eu îmi luasem picioarele  cu mine, dar singura grijă era să nu-mi rup gâtul la 300 de kilometri de orașul în care urma să dorm liniștit în seara respectivă, eventual în papuci de casă de mărimea mea. Oricum, nu aveam mare lucru de făcut: stăteam la centru la pomană și așteptam un potențial eventual atac în caz că se va întâmpla să trecem de centrul terenului pasând mingea, și nu bubuind-o ca-n Irak. Și atunci s-a întâmplat ceea ce nici Dosarele X, nici Twin Peaks, nici toate filmele de genul ăsta n-au putut să cuprindă în miile lor de episoade exo-terestre.

Nu mai știu minutul. Să fi fost undeva către al cinșpelea, când deja eram fericiți că ceilalți nu marcaseră, deși ne călăriseră mai grav decât pe lipițani. În timp ce șomam la mijlocul terenului cu un tip plictisit mai înalt cu un metru lângă mine, se face că mingea ajunge la unul dintre mijlocașii noștri – Ionel Cilean, parcă. Stîngaciul nostru se întoarce cu fața spre mine și, de la 30 de metri de poarta noastră, inventează o pasă curbată pe poziție viitoare care-i prinde pe picior greșit pe toți fundașii adversarilor. După juma’ de secundă (deh, ardelean…) în care am trecut prin vreo 896 de stări – mirare, amuzament, fericire, descătușare, concentrare maximă – mă prind că, dacă alerg spre mingea care se îndrepta spre poarta lor, rămân singur cu portarul. Bag a-ntâia, uit de cele 13 goluri primite în meciul trecut, bag a doua, trec peste faptul că alergam pe schiuri, bag a treia, ăla care mă marca se împiedică și pică-n nas. Ajung la întâlnirea cu mingea undeva la 25 de metri de poarta lor (dooșinjdeme-tri, cum ar zice Ilie Dobre) și-l văd cu coada ochiului pe portarul lor, care venea val-vârtej spre mine. Era momentul meu și am decis să-l onorez ca-n Champions League: cu un lob de efect peste portar. Aici nu mai conta că am cu cinci ani mai puțin decât adversarii. Mă poziționez pentru o lovitură fără preluare, mă uit la portarul ajuns undeva la marginea careului, și…

 

MICILE MARI BUCURII ALE VIEȚII

Ghete 45 în piciorul unuia care are 40. În loc să execut o lovitură care m-ar fi transformat în vedeta în viață a culturii și istoriei fotbalistice șteiene, lovesc cu vârful ghetei în pământ, talpa se îndoaie ciudat și lovesc terenul ca și cum aș fi luat cu o crosă de golf o halcă de gazon. Normal, cad pe burtă ca un olimpic și mă gândesc doar la faptul că am ratat momentul vieții. Și totuși, într-o manevră care combate teoretic fizica și geometria în spațiu cunoscute astăzi, reușesc să împing mingea cam cum o lovește un sugar care de-abia stă în picioare: involuntar și cu grația unei balerine bete care râgâie a șaorma. Portarul, care se prinsese cu vreo 65 de miliarde de ani înainte că vreau să-l lobez, se uită mirat cum un puști își rupe gâtul în fața lui și uită că mingea trece pe lângă el la nivelul piciorului broaștei. Și apoi, lent, foarte lent, ca-ntr-n scenă din orice film românesc premiat la Cannes, mă uit la minge cum se scurge spre poartă. Toți cei de pe teren, inclusiv portarul, priveau pur și simplu fără reacție cum mingea sare în zig-zag din smocurile de iarbă care aveau rol de gazon ca un balon pe jumate desumflat împins cu mâna pe suprafața plină de roci din deșertul Atacama. Și așa, cu 22 de spectatori, mingea aia s-a scurs la câțiva centimetri de bară în plasă. Aveam 1-0 la Ștei, un scor care pentru noi a echivalat cu toate trofeele Barcelonei din ultimii patru ani la puterea a șapteșpea. Probabil că nici adversarii nu au înțeles exact de ce puștii din fața se bucură ca după aselenizare, dar nici nu mai contează asta. Am dat un gol complet involuntar cu încălțări în care puteam să înot la nevoie. Iar noi – copiii care mirosiseră gazonul pentru prima dată cu șapte zile în urmă, conduceam într-un meci oficial. Evident, lucrurile au revenit la normal după câteva minute, iar scorul s-a terminat 5-1 pentru cei de la Minerul Ștei. Nu mai conta: noi câștigasem deja meciul cu logica, fizica și în special cu noi înșine.

A fost ultima dată când am încălțat pantofi de orice tip mai mari decât prevede legea morală. Iar câteva săptămâni mai târziu (am avut noroc de arbitri care înțelegeau problemele puștilor din fața lor) am primit de la niște prieteni din Norvegia prima mea pereche de ghete. Unele care-mi veneau perfect, cu care am rupt plase pentru câțiva ani buni de atunci înainte și de care am avut grijă ca de ultimul prieten rămas pe pământ după Apocalipsă. Dar despre asta vom vorbi într-o poveste ulterioară.

Mircea Meșter on EmailMircea Meșter on FacebookMircea Meșter on InstagramMircea Meșter on LinkedinMircea Meșter on Twitter
Mircea Meșter
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

8 Comentarii

  1. Pingback: polimedia.us/fain
  2. Domnul meu, stii ce vreau sa iti spun: multumesc! Mai vreau!

  3. Hehe, de prin clasa a 6-a am ajuns la o grupa mai mare cu cativa ani, si de atunci am inceput sa joc pe teren mare (cand ma uit azi la poze, nu pot sa nu ma gandesc la ce credeau oamenii – eu cu 1.45m – cred – ai mei de atunci, alaturi de o echipa de brazi :) ). Au trecut si in cazul meu destui ani (mult mai putini, ce-i drept), dar tot imi amintesc in detaliu foarte multe momente.

    Raman si amintirile de atmosfera tipic romaneasca, in special atunci cand faceai deplasari la mama naibii (in cazul meu prin imprejurimea Bucurestiului), cu jucatori cu ani buni mai in varsta bagati sa joace pe legitimatii false, cu arbitri blatuiti sau amenintati (sau ambele), si tot asa.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.