Omul și stadionul

Meciul se terminase de o oră și jumătate. Jucătorii își făcuseră datoria: 4-0 fără replică. Erau, probabil, deja plecați spre case. Spectatorii, toți cei 90.000 care au umplut stadionul la ultimul meci al său ca antrenor, părăsiseră Camp Nou și se revărsau înspre Collblanc sau Les Corts, stațiile de metrou din apropiere pe care autoritățile orașului le lasă de fiecare dată deschise cu o jumătate de oră în plus față de programul normal pentru a putea duce fanii fotbalului acasă. În imensitatea stadionului Camp Nou, cel mai mare din Europa, cu nocturna stinsă, cinci oameni înaintează spre mijlocul terenului și par mici. E o imagine copleșitoare, rece, tristă, care contrastează puternic cu valul de căldură, aplauze și lacrimi prin care catalanii își luau la revedere imediat după finalul meciului de la antrenorul care i-a transformat într-una dintre cele mai respectate echipe din istoria fotbalului. Josep, Cristina și cei trei copii ai lor, Valentina, Maria și Marius, au respirat încă o dată aerul amestecat cu miros de iarbă și au privit tribunele. Fotografia de mai jos – realizată cu telefonul de un jurnalist local care s-a strecurat în tribune – este primul cadru din anul de liniște pe care Guardiola a anunțat că-l dorește după patru sezoane la intensitate și sub presiune maxime.

Am păstrat imaginea asta pe laptop toată ziua. Mi-a adus aminte de imaginea descrisă de fostul arbitru britanic Graham Poll în cartea sa autobiografică, Seeing Red, despre care veți mai auzi pe aici. Chiar dacă povestea lui Poll e diametral opusă ca profil, cauză și efect, imaginea de ansamblu este identică. Britanicul tocmai terminase de oficiat meciul Australia-Croația din cadrul Campionatului Mondial de Fotbal din 2006 din Germania. Fusese un meci relativ simplu, dar care a rămas în istorie printr-o eroare care l-a urmărit pe Graham Poll întreg sezonul următor, ultimul din cariera sa de arbitru: croatul Josep Simunic primise trei galbene înainte de a fi eliminat, o greșeală pe care a văzut-o o lume întreagă, dar pe care Poll a conștientizat-o abia la vestiare. A fost momentul care i-a furat arbitrului britanic onoarea de a arbitra finala World Cup.

La ceva mai mult de o oră de la finalul meciului, Poll iese pe gazonul stadionului din Stuttgart – golit între timp de fanii celor două echipe. La fel ca în cazul lui Guardiola, o siluetă insignifiantă văzută din tribune scrutează tribunele, cu creierul și sufletul pline de îndoieli. Cauzele diferă, dar imaginea este aceeași. Capitolul – primul din cartea Seeing Red – se numește, simplu, Alone in the Middle.

“Stăteam în cercul de la centrul terenului stadionului aproape gol din Stuttgart, plin de dubii și de lacrimi. Era la o oră și un sfert după meci și îmi permiteam un moment doar cu mine însumi pe scena umilirii mele publice. Singurul loc în care eram sigur că pot să fiu singur a fost acolo, pe teren, unde – într-un fel – un arbitru este întotdeauna singur.

Stadionul Gottlieb-Daimler a fost reconstruit special pentru Cupa Mondială. Putea să găzduiască 52.000 de spectatori și – aparent – are cele mai mari ecrane video din Europa. Muncitorii de la salubritate își făceau loc printre rândurile de scaune, iar la birourile destinate presei se vedeau câteva lumini, semn că jurnaliștii încă lucrau la cronicile de după meci. Scriau despre greșeala șocantă pe care o făcusem, dar erau probabil mult prea preocupați pentru a analiza figura ștearsă a omului care se afla la mijlocul terenului.

(…) Priveam în sus, fără ca cineva să mă vadă, înspre tribunele aproape goale și, prin acoperișul stadionului, la cerul nopții germane. Mă gândeam la magnitudinea greșelii pe care o făcusem. Implicațiile acesteia continuau să mi se învârtă prin cap. Eram mult prea supărat pentru a mă gândi la viitor, dar am concluzionat că întreaga mea carieră de 26 de ani trebuie să se încheie acolo, atunci. Am aflat mai târziu că meciul din Stuttgart fusese al 1500-lea pe care l-am oficiat. În acel moment, credeam că e ultimul.

Mi-am dat seama că pe lângă gazon se mai află câteva persoane și l-am observat pe asistentul Glenn Turner lângă linia de margine. M-am apropiat de el și m-a îmbrățișat. Niciunul dintre noi nu a spus nimic. Niciunul nu ar fi putut să spună ceva. În final, am părăsit gazonul și am mers în mașina oficială care m -a dus înapoi la hotel. Dar am mai aruncat o ultimă privire către tribune, acoperiș și spre tabela de marcaj. Eram convins că nu voi mai arbitra niciodată pe un stadion mare”

 

Mircea Meșter on EmailMircea Meșter on FacebookMircea Meșter on InstagramMircea Meșter on LinkedinMircea Meșter on Twitter
Mircea Meșter
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

Un Comentariu

Leave a Reply