LATER EDIT: Am un loc 125×125 pe sidebar pe care îl scot la concurs pentru unul dintre voi. Unul dintre cei care vor decide să promoveze povestea Adrianei pe blogul propriu printr-unul dintre bannerele disponibile AICI va intra în concurs. Voi trage la sorţi unul dintre cei care fac asta, iar respectivul va avea banner timp de 3 luni pe mirceamester.ro. Cu ce vrea el. O să vă rog să anunţaţi în comentarii că aţi decis să postaţi bannerul Adrianei pe blog, pentru a putea să vă număr. Termen de înscriere: 22 iulie.

Poate că primul banner de pe blog ar fi trebuit să mă bucure. Şi totuşi, bannerul pe care cei 2,5 oameni care vizitează zilnic acest blog îl văd sus nu e motiv de bucurie.

Adriana îmi este colegă. Nu la Automarket, acolo unde majoritatea suntem băieţi, ci la Cinemagia. E o fată care nu cred c-a deranjat vreodată pe cineva şi care s-a păstrat dintotdeauna în umbră, în zona muncii ei de pe cel mai important site despre filme din România. Ţin minte că acum câţiva ani, când am auzit că Adriana are probleme şi că are nevoie de bani, informaţia a fost răspândită în jur cu o oarecare teamă şi într-un oarecare secret, astfel că au fost voci care s-au împotrivit strângerii ad-hoc de fonduri pe motiv că problemele fiecăruia sunt prioritare şi că “problemele ei nu pot fi mai mari decât ale mele”. Erau. Dar nu se putea vorbi atunci despre ele.

A trecut perioada respectivă, iar Adriana a revenit la muncă şi părea că îşi revine frumos. După câteva luni în care a stat închisă în ea, a reînceput să zâmbească, a prins curajul ăla pe care îl simţim toţi ştiind că nu ni se poate întâmpla nimic rău şi şi-a revenit. Până când, la sfârşitul anului trecut, Adriana a aflat că problemele au revenit. Şi mai grave decât erau până acum.

Am spus întotdeauna că există unele lucruri pe care nu trebuie să le pierzi în viaţă. În funcţie de pasiunile fiecăruia. De exemplu, merită să te dai măcar o dată pe circuitul de la Nurburgring, merită să simţi măcar o dată un motor Porsche vibrând lângă tine, merită să îţi pui casca, să rămâi singur în cockpit şi să pilotezi un monopost pe circuit. Sunt lucruri care merită şi lucruri care pot fi ignorate, care nu îţi schimbă cu nimic pecepţia, logica sau viaţa. Uneori, mă gândesc că probabil că voi avea vreodată în această viaţă un Aston Martin numai al meu sau un Fiat 500 vechi pe care să îl plimb prin oraş. Dar niciodată nu voi putea să-l întâlnesc pe Freddie, de exemplu, şi tot ceea ce pot să fac pentru a-i simţi vocea, muzica şi energia pe care o emana este să urmăresc cu nesaţ DVD-uri filmate pe vremuri în care eu nu existam.

Aş vrea ca Adriana să fie în continuare colega mea. Pur şi simplu. Pentru că, uneori, printr-o ciudată legătură metapshihică, o astfel de dorinţă echivalează cu cea de a conduce un Aston Martin numai al meu.

***

Pe o secţiune dedicată a site-ului Cinemagia puteţi găsi povestea bolii de care suferă ea şi modurile în care puteţi s-o ajutaţi. Iar dacă vreţi să împrăştiaţi vestea, fiţi invitaţii mei. Tot acolo (un scroll ceva mai sus pe linkul anterior) găsiţi şi câteva widgeturi şi badge-uri pentru blog, în caz că doriţi să vă implicaţi şi mai mult în asta. Mai avem şi #helpadriana pe Twitter, just in case. Mulţam.