Roland Garros 2018, faza pe tușă. Reverele lui Georgescu: Ursul printre câini

Cu Angelique Kerber, cu Muguruza și mai ales în ultima parte a finalei cu Sloane Stephens, Simona Halep a fost deseori în acea stare de grație în care un sportiv pare invulnerabil. Nu știu dacă ați trăit vreodată așa ceva, indiferent de sport sau de nivelul la care l-ați practicat. Ca amator, îți ”merge” un timp; un jucător cu experiență învață însă cum să gestioneze această stare de grație și să-i prelungească efectele cât mai mult. Și Jelenei Ostapenko i-a ieșit tot în finala de anul trecut cu Simona, însă n-a învățat nimic; anul acesta a fost eliminată din primul tur de către Kozlova, numărul 62 WTA, Va rămâne o jucătoare surprinzătoare și atât. După părerea mea, acea halucinantă cădere a Simonei din finala cu Ostapenko, când a pierdut un set de la 3-0 și 40-30 în fața unei jucătoare care a mizat totul pe o carte, a maturizat-o rapid. A fost un șoc.

A învățat multe de atunci. Nu se mai enervează așa, nu mai cade psihic, își gestionează bine și perioadele bune, și pe cele proaste. Da, mai pierde game-uri la rând, dar nu se prăbușește. Cel mai important: are răbdare. „Uită” scorul, pornește mereu de la zero, schimbă mai rapid ceva în tactică. Acele perioade de dominare cu Kerber, Muguruza și Stephens au fost construite, n-au fost rezultatele unor stări temporare ori ale unor conjuncturi.

Embed from Getty Images

Un singur jucător pare mereu în acea stare în care ceilalți ajung doar uneori și-n care rămân temporar: Rafa Nadal. Nu-i doar concentrarea de 100% în care se scufundă când joacă, ca și cum ar fi mereu conectat la o sursă de energie mentală, dar parcă s-ar fi născut și-ar fi trăit mereu pe zgură, ca o viețuitoare perfect adaptată prafului roșcat, dintr-acelea pe care le vezi prin serialele de știință că dezvoltă cozi zburătoare ori un emițător de ultrasunete biologic. A-l înfrunta pe Rafa pe această suprafață e ca și cum ți-ai pune bărbia în piept și te-ai năpusti în noapte, pe autostradă, direct spre o pereche de faruri. Uneori, e drept, pot fi doi motocicliști mergând în paralel. De cele mai multe ori nu sunt.

La Roland Garros, lumea pare un mecanism supus permanent ticurilor lui Nadal.

Am văzut cândva niște câini încercând să țină la distanță un urs. Dacă omul nu intervine, ursul știe cumva că, oricât de multă hărmălaie ar face câinii și oricât de mulți ar fi pe lângă el, dacă el se ține de plan nu-l pot opri să plece cu oaia la subsoară.

Așa e și cu Nadal. Am spus înaintea sferturilor de finală că numai Thiem îl poate încurca pe Rafa și asta a fost finala. Printre atâția jucători care parcă dau cu bâta de baseball în mingea, Dominic are reverul acela cu o mână, elegant și complet, ca și cum ar deschide larg o poartă invizibilă. Urmăriți-l la reluări: e unul dintre foarte puținii care face mișcarea completă la orice lovitură – și mai ales arcul de după lovitură -, indiferent cât de ușoară sau neimportantă pare. Este una dintre explicațiile traiectoriilor sale minunate.

Embed from Getty Images

Această seriozitate grațioasă îl face să semene cu Federer. După mine, el va fi campionul de bătut și jucătorul la care se vor raporta toți după 2020, când generația lui Nadal, Isner  și Del Potro va fi spre plecare. Austriacul e bun pe toate suprafețele, învață permanent, crește. Nu Sașa Zverev, cel atât de talentat și actualmente cel de-al treilea în ierarhia ATP, după Nadal și Federer, o arteziană de lovituri imposibile. Precum am spus, nu mă pricep la tenis: o oarecare pricepere la oameni însă dețin. De aceea, cred că sclipitorul – dar labilul – Zverev nu va fi un mare campion; Thiem însă va fi. Când te antrenează tata, la acest nivel, ai deja o limitare. Nu doar pentru că nu e cel mai bun antrenor din lume, ci și pentru că, psihologic vorbind, vei dori mereu să-i demonstrezi ceva și chiar acea dorință de a-l mulțumi te va încurca.

În rest? Fognini e spectaculos, dar prea țanțoș. Italienii au inventat multe feluri de poliție și armată doar pentru a se putea îmbrăca în uniforme diferite, care mai de care mai frumoasă. De câte ori Fognini merge pe teren, am senzația că-i la parada cavaleriei, pe spinarea unui pursânge arab, cu panaș în creștet.

Favoritul meu rămâne Diego Schwartzman, o inimă gonind rapid de la o bătaie la alta. Nu se lasă defel: uriașul Anderson a avut 2-0 și de două ori 5-3 și omulețul a revenit. E singurul care i-a luat un set lui Rafa, primul din ultimele 37 jucate de spaniol la Roland Garros. Și ce este minunat la Schwartzman este că reușește să-și anuleze handicapul înălțimii de doar 168 centimetri printr-o explozie formidabilă. Loviturile sale fără opintiri amintesc de săriturile lui Muggsy Bogues sau Spud Webb din baschetul american. Are ușurința unui personaj de desen animat, capabil să rămână suspendat în aer, sau să gonească de la un capăt al terenului cu un lighean în mână, strigând: „Te prind! Te prind!”.

Embed from Getty Images

Dar Nadal a fost peste toți. Este o imagine care-mi va rămâne în minte de la acest Roland Garros. În setul al treilea al finalei, la 2-1 pentru el, Rafa a avut niște crampe musculare la antebraț. Cu degetele pulsând anarhic, ca pe un braț bionic, Rafa a luat racheta, s-a întors pe teren și, de atunci, Thiem a mai luat un singur game.


Articolul apare și pe site-ul autorului, www.adriangeorgescu.ro


Aceste cronici îți sunt oferite de:

Adrian Georgescu on FacebookAdrian Georgescu on Wordpress
Adrian Georgescu
Se uită la tenis de aproape 40 de ani - de când a deschis ochii pe un Năstase la apus de carieră – și-n tot acest răstimp a reușit ceva incredibil, minunat și foarte greu de realizat: să nu se priceapă deloc la sportul alb. E foarte mândru de această performanță, probabil unică în România. Unii ajung, după 3-4 săptămâni de văzut meciuri, să știe tehnica reverului cu două mâini și când trebuie jucat serviciu-voleu pe iarbă. Își întreține – cu greu, căci uneori se surprinde că începe, involuntar, să se priceapă - un grad maxim de ignoranță în domeniu.

De ce n-ar vrea să se priceapă la tenis? Lucrurile s-ar complica enorm. În primul rând, ar deveni propriul său CTP, să se certe singur când spală vreo tigaie, că n-are priza corectă. În al doilea rând, ar vrea să-și păstreze, ca un locuitor al junglelor amazoniene la trecerea avionului, o oarecare inocență vizavi de acest sport cioplit din unghiuri și din icnete. Să-l surprindă în continuare reverul lui Federer, în ciuda celor ce susțin că nu-i nici unic, nici elegant. Vrea să-l vadă în continuare pe Nadal ca pe un copil mare. Vrea să țină în continuare cu anumiți sportivi, în ciuda celor ce cred că un jurnalist sportiv trebuie să vină dintr-un fel de vid emoțional confundat cu obiectivitatea.

Un Comentariu

Leave a Reply