Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 10: Gimnastică la sol

În momentul în care Cătălina Ponor și-a terminat ieri exercițiul pe bârnă, aterizând ușor defect în salteaua din sala de gimnastică de la Rio, 44 de ani de istorie s-au auzit crăpând în milioane de bucăți într-o bubuitură care a deranjat acele aparatelor care măsoară activitatea seismică în zona Vrancea. Imaginea nu a semănat însă cu dezastrele care te iau prin surprindere pe la spate, cu o undă de șoc care te lovește în ceafă ca palma grea de la Deva, ci mai degrabă cu detonările controlate ale clădirilor care nu mai fac față cerințelor epocii și sunt eliminate din peisaj.

Din păcate, în peisajul nostru nu garantează nimeni că vechea clădire transformată în grămadă dezordonată va fi înlocuită de una modernă, high-tech, care să găzduiască oameni și povești prin care gimnastica să-și continue drumul. Asta chiar dacă în fața mormanului de moloz au rămas, prăfuite și demne, busturile oamenilor care au făcut ca România și Gimnastica să fie termeni sinonimi în cultura sportivă a Planetei. Iar peste bucățile de piatră distrusă, cu fier-betonul îndoit atârnându-le de gât ca niște coliere, gimnaștii veterani – ajunși să ne reprezinte la Rio pentru că în spatele lor trenurile s-au oprit, iar șinele au fost deja transformate în fier vechi – au pus ochii în pământ și-și așteaptă aplauzele de final.

Citeşte în continuare

Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 2: Masaj la 100 de metri spate

Probabil că marea eroare pe care o facem cu toții atunci când vorbim despre Jocurile Olimpice este faptul că epoca prin care trecem ne-a făcut să calculăm succesul în metale, lucru care ne deosebește în practică foarte puțin de cei care colectează fier prin orașele României. Știi, uităm din ce în ce mai mult faptul că Olimpiada este un loc construit mai ales pentru poveștile ei care construiesc moleculă cu moleculă carnea întrecerii.

Citeşte în continuare

Când ei îți mulțumesc ție

Într-o țară care își apreciază sportivii adevărați o dată la fiecare patru ani, după care-i uită în mizerie și îi readuce în prim plan ulterior de parcă ar fi avut vreun merit în kilogramele de sudoare pe care oamenii ăștia le lasă în urmă în săli uitate de lume, întâlnirea cu oamenii care au reușit să câștige medalii la Olimpiada de la Londra este un moment fascinant pentru televiziuni doar cât fierul e cald. E un sentiment ciudat când vezi zeci de microfoane și la fel de multe camere ațintite pe oamenii care acum câteva zile ne țineau lipiți de televizoare, obligându-ne să învățăm regulamente, să apreciem sporturi pe care le știam doar după nume. Este pe de o parte reconfortant, pe de altă parte ipocrit să asiști la spectacolul ăsta. Îți vine să le oprești avîntul și să-i întrebi pe toți unde-au fost când oamenii ăștia luau medalii la Europene sau Mondiale, competiții de obicei desconsiderate atunci când e vorba de alt sport în afara celor de echipă care fac rating. Pe de altă parte, apreciezi faptul că e momentul lor și simți în zâmbetul sportivilor un amestec interesant de mândrie, de plăcere, de onoare și de sfială. Sunt cei mai buni sportivi din România și au reușit să facă în 18 zile ce n-a reușit fotbalul în 113 ani: să fie primii în cea mai importantă competiție destinată lor.

Citeşte în continuare