Când ei îți mulțumesc ție

Într-o țară care își apreciază sportivii adevărați o dată la fiecare patru ani, după care-i uită în mizerie și îi readuce în prim plan ulterior de parcă ar fi avut vreun merit în kilogramele de sudoare pe care oamenii ăștia le lasă în urmă în săli uitate de lume, întâlnirea cu oamenii care au reușit să câștige medalii la Olimpiada de la Londra este un moment fascinant pentru televiziuni doar cât fierul e cald. E un sentiment ciudat când vezi zeci de microfoane și la fel de multe camere ațintite pe oamenii care acum câteva zile ne țineau lipiți de televizoare, obligându-ne să învățăm regulamente, să apreciem sporturi pe care le știam doar după nume. Este pe de o parte reconfortant, pe de altă parte ipocrit să asiști la spectacolul ăsta. Îți vine să le oprești avîntul și să-i întrebi pe toți unde-au fost când oamenii ăștia luau medalii la Europene sau Mondiale, competiții de obicei desconsiderate atunci când e vorba de alt sport în afara celor de echipă care fac rating. Pe de altă parte, apreciezi faptul că e momentul lor și simți în zâmbetul sportivilor un amestec interesant de mândrie, de plăcere, de onoare și de sfială. Sunt cei mai buni sportivi din România și au reușit să facă în 18 zile ce n-a reușit fotbalul în 113 ani: să fie primii în cea mai importantă competiție destinată lor.

Citeşte în continuare