Meșterviuri. Adi Dobre, comentator sportiv: “Comentariul sportiv este un domeniu la care toată lumea are impresia că se pricepe”

Meseria de comentator sportiv nu e tocmai cea mai respectată din lista ocupațiilor oficiale pe care le poți avea în România. Cu erorile vânate la fiecare pas de o armată de contestatari gata să-și ascută săbiile în fața vocilor care vin de pe sticlă, comentatorii sunt oamenii care suferă de problema profesională a celor care ies în public: cât timp îți faci treaba ca la carte, nimeni nu spune nimic. Încearcă însă să faci o greșeală și vei fi crucificat.

Adi Dobre este unul dintre puținele nume discrete care nu sar în ochi (sau în urechi) prin erori majore. În cei 14 ani de comentariu sportiv, l-ați auzit la microfon pe fundalul meciurilor de fotbal din jumătate dintre campionatele Europei și pe unele partide de box. Ploieșteanul a trecut de la jurnalismul sportiv în presa scrisă la televiziune și invers, fiind unul dintre oamenii cu care poți povesti despre fotbal și despre fotbaliști ore în șir fără să ai vreo șansă să epuizezi subiectul. Suporter necondiționat al Petrolului, Adi Dobre poate fi auzit astăzi la microfonul Eurosport.

Publicarea acestui interviu coincide cu două borne importante din viața lui Adi. În 10 iulie 2017, Adi împlinește 50 de ani, ocazie cu care lansează o carte cu povești adunate în experiența sa de 20 de ani în această zona: La masa presei – memoriile unui jurnalist sportiv. Lansarea cărții are loc luni, la ora 18, la Librăria Eminescu de pe Bulevardul Regina Elisabeta din București.

Moldova 34

Citeşte în continuare

În fața plutonului de execuție

Povestea care urmează este despre eroi, despre surprize, despre lucruri pe care unii le trăiesc o dată în viață, iar pentru alții înseamnă viața în sine. Povestea care urmează este despre oameni, nu despre fotbal. Serios. Nu despre fotbal.

1950

După 12 ani de secetă cauzată de al doilea Război Mondial, lumea fotbalului începea să respire din nou aer curat. Și pentru că plămânii unui sport trebuie să colaboreze cu inima acestuia, FIFA a anunțat că cel de-al patrulea Campionat Mondial de Fotbal va avea loc în Brazilia, locul din care provenea un joc identic, dar în același timp diferit de ceea ce inventaseră englezii.

“Aici se joacă același football pe care îl știm de acasă, dar totul se întâmplă mult, mult mai repede”, scria mirat într-o scrisoare unul dintre englezii care ajungeau la Rio la bordul unui vas, cucerit de stilul de joc văzut la tinerii care băteau mingea pe Copacabana. Microbul fusese adus de câțiva studenți britanici cu câțiva ani înainte, iar brazilienii de rând au simțit imediat că în sportul ăsta nou se află esența și spiritul Cariocas.

În timp ce lumea își lingea rănile provocate de ambiția nazistă, inima țărilor pentru care fotbalul înseamnă ceva mai mult decât o simplă începea să pompeze din nou sânge. 32 de națiuni se aliniau la startul unor preliminarii în urma cărora 16 echipe urmau să-și dispute cupa botezată Jules Rimet. Iar undeva în sudul Americii de Nord începea o poveste care avea să așeze termenul “Surpriză” lângă termenul “Fotbal” pentru prima dată. Citeşte în continuare

Dosarele F – Fotbal în labe de scafandru

Povestea de azi se pierde undeva în negura timpului și a celor 15 de kilograme în minus pe care le aveam la ora la care se întâmplau lucrurile pe care le veți citi mai jos. Acum vreo 13-14 ani, când jucătorul de fotbal Meșter încă spera că peste ani se va vorbi despre fotbalistul Meșter – nimeni nu te oprește să visezi în momente în care ai juca fotbal 24 de ore fără să ai vreo problemă de adaptare la timp și spațiu – aveam să răstorn logica și fizica într-un moment cu adevărat supranatural.

 

DE PE PARCHET PE IARBĂ

Eram în clasa a opta spre a noua, deci aveam vreo 14-15 ani, și începeam să facem ochi pe teren mare și să înțelegem că mirosul de gazon – un lucru care și astăzi îmi stârnește, pavlovian, un sentiment cald – este cel care ne va ghida în continuare viețile de sportivi în devenire. Până în acel moment, unul în care ne mândream că avem buletine proaspăt ieșite din cuptor, jocul era Citeşte în continuare

Experimentul Caraibelor

1994, un an care nouă ne stârnește amintiri pe de o parte plăcute, pe de alta dureroase, este unul în care fotbalul încă experimenta. Regulamentul – deși identic pe coloana sa vertebrală în mare parte din istoria fotbalului modern – avea câteva elemente diferite față de cel de astăzi. Cine mai ține minte, de exemplu, faptul că în 1994, atunci când România ajungea la un pas de smifinalele Campionatului Mondial de Fotbal din Statele Unite, cele trei schimbări care azi par clasice se făceau complet diferit? Fiecare antrenor avea la dispoziție două schimbări pentru jucătorii de câmp și una pentru portar. La un an după Mondialul din SUA, regulamentul se schimba însă, iar cele trei schimbări – care înainte de era modernă a fotbalului fuseseră două, una sau chiar niciuna – deveneau decizii la libera alegere a șefului de pe bancă.

Golul de aur: Scurtcircuit logic (și inutil) în fotbal

Tot la capitolul reguli deja uitate ale fotbalului intră și Golul de Aur. Una dintre cele mai cretine reguli inventate vreodată de mințile luminate din birourile FIFA a fost introdusă în fotbal în 1993, cu un an înainte de Mondialul american, pe vremea în care în vârful ierarhiei fotbalului mondial se afla Joao Havelange. Era simplu: după ce cele 90 de minute regulamentare se terminau într-un meci din fazele eliminatorii ale unei competiții, echipa care marca prima în prelungiri era considerată câștigătoare. Logica din spatele regulii era una teoretic pozitivă: încurajarea atacului în prelungiri, o fază a meciurilor de fotbal în care, de obicei, echipele preferă să ucidă spectacolul și să stea la cutie, așteptând în cel mai bun caz Citeşte în continuare

Puțină umanizare

Probabil că știm deja cu toții că Echipa Bloggerilor este lucrul la care țin cel mai mult în Social Media. O echipă formată din oameni pe care foarte probabil nu-i cunoașteți decât din greșeală, băieți care din când în când își pun picioarele și capul la treabă și în afara computerului pentru a reprezenta blogosfera. Echipa Bloggerilor – sau bloggerii, așa cum ni se zice pe la diferitele competiții la care livrăm – este exact așa cum aș vrea să văd online-ul: dezinteresată, unită, formată din oameni care se înțeleg indiferent de statut, ordine și poziții și care au un scop comun bine delimitat. O echipă unită de o pasiune comună. Slabi, grași, scunzi și înalți, aici nu contează decât dacă cei din teren joacă sau nu bine. Nu contează dacă ești vechi sau nou, dacă te cunosc toți sau dacă ai apărut de nicăieri în peisaj. Aici nu există liste și listeri, nu există trolli și hateri. Din simplul motiv că nu există motive pentru asta: aici nu avem analfabeți într-ale fotbalului și nici oameni care țin mingea la nesfârșit fără să poată să se exprime coerent în teren. Nu avem companii și campanii, e o zonă liberă de constrângeri, de impresii și de bani. E o zonă pur și simplu plăcută. Iar cei care au avut ocazia de a vedea la treabă echipa asta știu despre ce vorbesc.

Din păcate, nu ne vedem extrem de des. Dar există ocazii – cum a fost în această duminică Cupa Castrol – în care avem ocazia de a ne revedea, de a discuta, de a ne cunoaște și de a juca din nou împreună. A fost o zi plină și foarte obositoare (fotografiile de pe parcursul zilei sunt aici), începută la 5:30 și terminată undeva după miezul nopții, derulată în majoritatea ei pe o căldură care te lăsa fără aer pur și simplu stând la umbră, darămite dacă trăgeai la maximum de tine timp de 20 de minute, atât cât dura un meci. Cu picioare chinuite, întoarse și zdrelite Citeşte în continuare

Lecțiile fotbalului

Sunteți deseori întrebați de ce vă atrage “sportul ăla cu o minge după care aleargă 22 de bărbați”, “sportul ăla de femei care nu e ca rugby-ul” sau “sportul ăla în care suporterii sunt huligani”. Explicațiile sunt atât de vaste, încât un simplu “Nu înțelegi, e mai mult decât pare” rezolvă în registru pacifist un diferend de acest tip. Și totuși, ce ne face să ne placă? Ce ne atrage spre sportul ăsta care ne rezervă bucurii și tristeți, fericiri și agonii, plăceri și gust amar într-o alternanță uneori mai rapidă decât timpul în care aceste sentimente ar trebui să crească natural?

Ei bine, săptămâna care tocmai se încheie ne-a dat câteva răspunsuri interesante din acest punct de vedere. Am văzut împreună cum fotbalul este uneori mai presus de fizică, mai presus de statistică, mai presus de morală, mai presus de logică, mai presus de boală, mai presus de viața însăși. Și nu sunt cuvinte gratuite.

Fotbalul mai presus de viață

17 martie 2012. Fabrice Muamba cădea pe teren în timpul unui meci din Cupa Angliei, iar inima sa înceta să bată. Timp de 78 de minute, fotbalistul lui Bolton plecase dintre noi. Fără ca inima să pompeze sânge oxigenat către creier, acesta suferă daune majore. Iar în cazul foarte puțin probabil în care victima unui atac de cord revine la viață, aceasta este destinată să fie o simplă alăturare de zile pentru un om pe care nu-l mai recunoști așa cum a fost înainte de accident.

3 mai 2012. La o lună și jumătate de la momentul în care a făcut un stadion întreg să plângă, Muamba simte din nou mirosul gazonului de pe White Hart Lane.

Citeşte în continuare

O poveste despre fotbal te poate trimite pe stadion la finala Europa League

Acest articol face parte din campania Young Journalists Experience, prin care Seat caută un tânăr jurnalist sau student talentat pentru a-l transforma în jurnalist acreditat la finala Europa League de la Bucureşti.

Poveştile sportului m-au atras dintotdeauna. Probabil că aceia dintre voi care citesc acest blog ştiu deja acest lucru. Am fost fascinat de povestea extraordinară a participării României la primul campionat mondial de fotbal am parcurs cu drag istoria singurului fotbalist care a întrerupt un război. Şi aşa mai departeSunt momente care au construit istoria şi care reprezintă baza fără de care un sport precum fotbalul nu poate exista aşa cum îl ştim cu toţii astăzi.

Citeşte în continuare

Un drum

Între două ratări în turul semifinalei Champions League de la Munchen, Cristiano Ronaldo şi-a făcut timp (deh, doar n-o fi fost gratis) să filmeze un spot publicitar pentru una dintre băncile  din Portugalia. Mie mi-a plăcut spotul. Şi nu pentru că e o bancă sau Ronaldo în centru, ci pentru că e un strop de emoţie şi de optimism într-o lume prin care am trecut acum din ce în ce mai mulţi ani. În care am crezut şi eu, dar care m-a trădat şi dezamăgit profund.

Spotul e prefaţat de un making of pe care vă invit să-l vedeţi pentru a intra în atmosferă.