Euro 2016, faza pe fotoliu. Franța-România: Galeriile LaPayet

Și uite-așa, mai c-un primar care și-a numărat voturile scrijelind cu tablă pe pereții închisorii, mai cu o franțuzoaică driblată la numărătoare, mai cu un dezinfectant diluat de i s-au desfăcut moleculele prin spitale, România s-a cărat pe ea însăși până în 10 iunie, ziua marelui debut la Euro 2016. Ziua în care am revenit la un turneu final după opt ani de pauză, timp îndeajuns de îndelungat pentru ca o generație să ajungă în clasa a doua fără să știe cum arată viața de după preliminarii. Citeşte în continuare

Un altfel de România-Franţa

Se întâmpla la Limoges, un oraş din sud-vestul Franţei. Primul turneu internaţional adevărat la care urma să participăm. Aveam vreo 15-16 ani şi urma să ne batem cu echipe cu un an mai mari decât noi. Iar acest lucru contează mult la nivel de juniori, pentru că un tip cu 10% mai dezvoltat fizic şi psihic decât tine (cam cât pui pe tine într-un an) poate să facă diferenţa pe terenul de fotbal.

Am făcut 1-1 în primul meci cu o echipă de francezi pe care puteam s-o batem. Am provocat un cartonaş roşu după ce un flăcău a intrat cu tălpile-n sus pe tibia mea. Noroc că am apucat să sar şi să-l feresc, dar hotărârea cu care-a intrat la rupere l-a făcut pe arbitru să-l trimită după hribi. Am fost lansaţi după meciul ăsta, pentru că aveam impresia că francezii nu-s cine ştie ce. Până la urmă, auzisem noi că au şcoli de fotbal la fiecare club, că scot juniori pe bandă rulantă şi că la nivel de naţionale bat tot când e vorba de tinere talente. Dar după un 1-1 destul de dezechilibrat, cu echipa noastră la conducere, am zis că putem să batem tot.

A urmat apoi al doilea meci. Cu nişte tipi care păreau stânci pe lângă noi. Mulţi de culoare, plini de muşchi şi bine făcuţi. Un soi de Naţională actuală a Franţei. Corner pentru ei la 1-0 pentru noi. Eu jucam pe atunci atacant, pentru că aveam înălţimea necesară (crescusem brusc şi m-am oprit la un moment dat, iar ceilalţi au luat-o pe lângă mine ulterior), eram rapid şi marcam multe goluri. Iar la faza respectivă fusesem sfătuit de antrenor să stau în zona cercului terenului, pentru a porni pe contraatac în cazul în care se va ivi ocazia. Bat ăştia cornerul, un coleg al meu respinge şi ajunge mingea la mine. Mă uit cu coada ochiului înspre poarta lor, dar era cam departe să risc un lob peste portarul ieşit, aşa că preiau mingea din prima spre careul lor şi-l prind pe contrepied pe fundaşul care avea grijă de mine, care cade-n fund. Văd că portarul lor se retrage spre poartă şi îi dau bice într-un sprint cu mingea la picior înspre poarta lor. Mă apropiam şi mă pregăteam să dau plasat, undeva în zona de sus a porţii, unde zona rămăsese neacoperită. Deodată…

Aud în spatele meu zgomote ciudate. Un soi de tropăituri cu o cadenţă ridicată al căror zgomot creştea în intensitate. Se auzea tare, chiar dacă gazonul celor din Limoges era impecabil. Tropăiturile au fost dublate imediat de un zgomot de respiraţie înfundată, iar următorul lucru pe care mi-l amintesc e că priveam în plan vertical, am dat cu capul de gazon şi am văzut cum mingea merge încet spre portarul lor, aflat la 10 metri de mine. Lângă mine, pe jos, era întins un tip de culoare la vreo 1.65, lat în umeri şi cu picioarele ca ciolanele alea bine făcute aşezate în cârlige la măcelărie. Ulterior am aflat că omul pornise din careul meu când colegul meu a respins şi că a trecut pe lângă toţi ca trenu’ înainte de a mă ajunge. Eu am apucat să fac vreo 30 de metri, el 60. În acelaşi timp. Iar pe vremea aia eram unul dintre cei mai rapizi tipi din echipă. 

L-am văzut pe omul ăsta ulterior, după meci, şi am schimbat câteva vorbe. Şi-a cerut scuze că m-a pus în cap în timp ce eu îl priveam ca pe un soi de ciudat. Aşa cum îl văzuseră toţi cei din echipa mea, pentru că niciunul nu m-a acuzat pe mine. N-aveau cum. Omul era pur şi simplu deasupra a tot ceea ce văzusem până atunci.

Apoi, la ceva timp după asta, Franţa a câştigat titlul mondial din ’98 şi apoi pe cel european din 2000, iar fotografiile arătau o echipă a Franţei în care juctorii de culoare erau majoritari. În timp ce toţi se mirau comparând acea fotografie cu unele din istoria Naţionalei Cocoşului galic, eu am zâmbit retrăind acel moment din Limoges. Atunci am conştientizat că oamenii superiori din punct de vedere fizic sunt de admirat indiferent de culoare, naţie sau apucături. Ajungi să le conştientizezi şi să le subliniezi fără să vrei avantajele prin faptul că nu poţi concura contra lor. De atunci am iubit Naţionala Franţei a lui Zidane şi tot de atunci am în dulap tricoul cu care Franţa învingea Brazilia cu 3-0 în finala de pe Stade de France.

Astăzi, vom inaugura Naţional Arena într-un meci împotriva Franţei. O echipă care m-a învăţat de ce fizicul contează uneori mai mult decât fotbalul pe gazon. Pentru că o preluare prin care-ţi pui adversarul în fund nu înseamnă nimic pe lângă un sprint bine construit în timp.

Over and out

Bucurie mare în blogosferă. Meşter se dă la fund vreo trei săptămâni începând de mâine, deci adio miştouri cretine, adio grammar nazi (moşule, am încredere că poţi şi singur!), adio ştiri cu maşini şi teste care nu intereseză pe nimeni (“Bă, Meştere, TDI n-ai? Ce ne bagi dăcât căcaturi d-astea de electrice?”), adio stres pe băieţii de la Automarket (cred ei), adio Liga 1 (Doamne-ajută!), adio patrie, adio!

Până la Munchen e avion. Apoi se ia următoarea armă albă (135i, 5.6 secunde pentru 0-100). Şi Cabriolet, să ne răcorim când nu bate vântul.

Cu ajutorul animalului sussemnat vom făcea o buclă care se va întinde pe două săptămâni. În principiu voi vedea nişte munţi, ce mare chestie?

Vom arunca ancora în Habere-Poche, un sătuc francez situat undeva între Chamonix şi Evian, dar mai aproape de malul Lacului Leman decât de munţi. Ca să putem vizita în linişte Yvoire, Thonon, Evian, Excenevex şi alte nebunii din jur.

Locul în care ne vom pierde în inima Europei va fi La Fontaine d’Argence, unde domnul şi doamna Fournier ne vor aştepta cu preparate făcute de ei şi cu o linişte demnă de numele zonei: La Vallee Verte. Au creat chiar şi o cameră cu câteva sute de cărţi şi mă voi simţi al naibii de trist când voi citi lucruri în aer de Alpi. Mi-e să nu răcesc sau ceva.

Normal, voi urca pe dealurile din jur şi prin zonele alea până când voi face cunoştinţă cu toţi parapantiştii care vin în La Vallee Verte special pentru a rezolva probleme care nu pot fi rezolvate la oraş. Au şi un monument dedicat.

Cel mai nasol va fi însă la Yvoire, un sat medieval păstrat intact până astăzi, în care oamenii locuiesc în casele superbe din piatră care delimitează alei strâmte şi pline de istorie. Şi în care voi vizita Le Jardin des Cinq Sens, un labirint verde aflat în zonă. Patromoniu al turismului francez.

Voi plânge pe Alpe d’Huez, pentru că voi călca pe locurile prin care generaţii de rutieri au urcat în Le Tour. Şi voi vedea lumea de sus. Iar bavarezul se va simţi foarte naşpa pe aici, sunt sigur de asta.

După ce-mi voi face plinul de verde şi albastru voi reveni la Munchen, acolo unde mă aşteaptă cu înfrigurare intrinsecă un Schweinhaxe cu Sauerkraut care în Bavaria se simte la fel cum se simte salata cu tzatziki pe malul Egeei.

Dar despre toate astea, vorba cântecului, vă voi mai povesti şi pe parcurs. Deci de aici vom începe munca pe blogul ăsta, cum ar veni. Sau cum ar pleca, mai degrabă.

P.S. Am uitat să vă zic. După ce revin am treburi mari de făcut şi de anunţat (anunţ valabil mai ales pentru cei din presa auto care se pierd pe aici). Deocamdată stăm pe spate şi lăsăm vâslele să se audă.

 

Franța și superbele ei povești ascunse

Cei care mă cunosc știu cât de mult îmi place Franța. Pe filieră lingvistică, culturală, istorică, arhitecturală, coloristică, fotbalistică, umanistică, literară și, nu în ultimul rând, gastronomică. Iar în ultimele săptămâni, atenția mi-a fost atrasă de materialele pe care Adi Hădean le-a realizat în Charente, undeva în vestul Franței, acolo unde omul a fost să-și promoveze țara în cadrul… dar mai bine nu vă zic în ce cadru, pentru că stric surpriza.

Cert este că ultima lună a fost plină de povești atât de frumoase și de bine scrise, încât este imposibil să te îndrăgostești (sau să te reîndrăgostești, în funcție de caz) de Franța cea adevărată, cea rurală, cea plină de savoare, de gust, de miros și de substanță.

O să-mi permit să vă ofer o listă a celor mai intresante articole scrise de Adi în perioada în care a fost la Mars en Braconne. Luați-vă o oră din timp (eventual salvați totul pentru weekend), citiți-le și savurați-le. Merită. Și țara, și omul.

Am lăsat la final o poveste superbă despre ce înseamnă un gite franțuzesc, despre ce înseamnă să stai în inima unei astfel de țări și despre farmecul aparte al unor zile trăite cu adevarat: Maison Daguerre, gite LaMothe, Vindelle.

Atât de mult mi-a plăcut povestea zonei încât m-am hotărât instantaneu să-mi schimb rezervarea pe care deja o făcusem pentru săptămâna franceză de la vară, astfel că în loc să stau într-un hotel din Thonon (unul foarte ok și relaxat, de altfel), voi sta la pensiunea La Fontaine d’Argence, deținută de familia Fournier, undeva între alpii italo-francezi și Lacul Leman. Probabil voi avea multe de povestit de acolo, mai ales că în zonă se află Evian, Chamonix, Thonon sau Yvoire, ultimul unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ: un sat medieval care și-a păstrat șarmul și poveștile intacte.