Dobrogea de la A la Z: scurtă introducere în lumea în care timpul stă pe loc

Dobrogea

Două zile, trei mașini, 800 de kilometri, zece oameni, locuri fantastice, o regiune, un hashtag: #goodyear4x4. Acestea sunt, pe scurt, cifrele uneia dintre cele mai frumoase expediții la care am participat în acest an. După 10 ani de presă auto în care am văzut locuri și am “citit” mașini din spatele volanului, am decis să privesc desfășurarea acțiunii de pe scaunul din dreapta, atent la toate indicațiile căpitanului Doru Panaitescu și a “vicelui” Mircea Panaitescu.

Am experimentat pe viu o regiune prea puțin cunoscută la adevărata sa valoare, cu un potențial turistic fenomenal și în afara zonelor sale deja cunoscute și călcate de turiști, Delta și litoralul. Și pentru că experiențele trăite în cele 48 de ore de Dobrogea au fost prea intense pentru un text simplu și sec, voi traduce expediția într-un alfabet al regiunii. O călătorie mai degrabă literală și fotografică decât literară în sufletul unei lumi fascinante. Să pornim, cu ajutorul fotografiilor lui Cătălin Georgescu.


A – Apa. Dobrogea este înconjurată, întretăiată, traversată şi pare construită pe apă. De la Dunăre la Deltă şi apoi la Marea Neagră şi înapoi, trecând prin canalele tăiate natural sau artificial prin petecele de pământ, apa este un element definitoriu al Dobrogei. Bălţile, lacurile la care ajung doar exploratorii care cunosc foarte bine zonele astea fac parte şi ele din scenariu. Evident că, în aceste condiţii, apa este şi sursa principală de hrană pentru majoritatea celor care trăiesc în Dobrogea. Pescuitul este sacru, iar peştele se regăseşte în toate zonele meniurilor tuturor caselor şi restaurantelor din zonă. Pentru a întregi tabloul, am avut trei zile de ploaie în expediţia noastră, ceea ce a întărit ideea că apa este elementul primordial al dobrogenilor.

Citeşte în continuare

În căutarea bătrânelor poveşti

Ghinion. Am avut ghinion. Vorba lui Klaus.

M-am născut şi am crescut, până pe la vreo 19 ani, în nordul României, într-un oraş absolut superb, care a reuşit să împletească de-a lungul istoriei românii cu maghiarii şi saşii într-un melanj cultural şi lingvistic în care te simţi pur şi simplu acasă. La Bistriţa începi să respiri şi creşti deodată cu Attila, Astrid sau Erik, iar coexistenţa asta este absolut normală.

Familiile sunt de multe ori mixte – am o mulţime de prieteni ale căror nume sunt germane, dar care au prenume românesc – iar copiii formează grupuri încă de mici, fără să ştie detaliile astea. Apoi, când creşti, afli că Mircea are tată neamţ, că Anca e unguroaică şi că până şi tu, la un calcul destul de sumar, eşti pe cel puţin un sfert ungur. Ceea ce şi explică modul aproape natural în care maghiarii îţi pronunţă numele absolut perfect, mirându-se fără excepţie cu accent de scoarţă de copac: “Oh, but this is a Hungarian name!”. De fapt, amestecul ăsta etnic e atât de bine realizat la nivel inconştient, încât odată ajuns la Bucureşti, unde discuţiile împart în general oamenii în români, maghiari, nemţi, turci, ţigani şi machedoni, eşti uşor şocat de diferenţele de abordare. Eşti ca-ntr-un EKG în care inima a luat-o brusc razna şi în care sistolele şi diastolele sunt subliniate mult mai agresiv pe hârtie.

Citeşte în continuare