Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 2: Masaj la 100 de metri spate

Probabil că marea eroare pe care o facem cu toții atunci când vorbim despre Jocurile Olimpice este faptul că epoca prin care trecem ne-a făcut să calculăm succesul în metale, lucru care ne deosebește în practică foarte puțin de cei care colectează fier prin orașele României. Știi, uităm din ce în ce mai mult faptul că Olimpiada este un loc construit mai ales pentru poveștile ei care construiesc moleculă cu moleculă carnea întrecerii.

Citeşte în continuare

Flacăra lui Hitler

Se întâmplă în anii bisecți. Simbolic. Drumul flăcării olimpice din Grecia până în țara care organizează olimpiada din anul respectiv. E un ritual glorios, acoperit cu un văl oficial, un drum al olimpismului care mută spiritul sportului din leagănul civilizației europene și din țara de origine a celei mai importante competiții a lumii pe stadionul olimpic construit de obicei în capitala țării care onoarea de a organiza Jocurile Olimpice. Simbol al păcii, al înțelegerii, al armoniei și al sportivității. Asta este imaginea pe care ne-am zugrăvit-o despre acest ritual. Și totuși, la nivel simbolistic, lucrurile sunt diferite. De fapt nu diferite, ci de-a dreptul diametral opuse.

Ritualul torței olimpice nu a existat până la Adolf Hitler, iar prima sa apariție a reprezentat un mod inedit – și, se pare, destul de bine conceput – de propagandă a regimului nazist. Citeşte în continuare

Ioana Ardelean – când valorile olimpice se regăsesc în folclor

Am cunoscut-o pe Ioana acum vreo 10-11 ani, în micul oraș din Ardeal în care m-am născut și am crescut. Am fost colegi de liceu – ea cu un an mai mare, într-o enclavă a unuia dintre cele mai bune Colegii Naționale din România. Spun enclavă pentru că amândoi făceam parte din una dintre cele doar două clase de profil uman ale unui liceu care își concentra atenția și valorile pe zona reală. Ca excepții care iubeau caietele cu linii orizontale sau foi veline într-o atmosferă plină de pătrățele, oamenii care se concentrau în clasele de uman ale Colegiului tindeau să fie cei care colorau viața școlii. Eram cei care participau la competițiile literare, eram cei care inventau teatru, care concepeau și construiau lucruri noi și, în general, eram cei care ieșeau din tiparele binecunoscute ale unei instituții de învățământ îndeajuns de închistate pentru a concentra oamenii cu adevărat conștienți de faptul că trebuie să schimbe lucrurile, dar destul de libere pentru a ne ajuta să discernem între ce face parte și ce nu din ceea ce mai târziu aveam să numim lucruri frumoase.

Citeşte în continuare