Când ei îți mulțumesc ție

Într-o țară care își apreciază sportivii adevărați o dată la fiecare patru ani, după care-i uită în mizerie și îi readuce în prim plan ulterior de parcă ar fi avut vreun merit în kilogramele de sudoare pe care oamenii ăștia le lasă în urmă în săli uitate de lume, întâlnirea cu oamenii care au reușit să câștige medalii la Olimpiada de la Londra este un moment fascinant pentru televiziuni doar cât fierul e cald. E un sentiment ciudat când vezi zeci de microfoane și la fel de multe camere ațintite pe oamenii care acum câteva zile ne țineau lipiți de televizoare, obligându-ne să învățăm regulamente, să apreciem sporturi pe care le știam doar după nume. Este pe de o parte reconfortant, pe de altă parte ipocrit să asiști la spectacolul ăsta. Îți vine să le oprești avîntul și să-i întrebi pe toți unde-au fost când oamenii ăștia luau medalii la Europene sau Mondiale, competiții de obicei desconsiderate atunci când e vorba de alt sport în afara celor de echipă care fac rating. Pe de altă parte, apreciezi faptul că e momentul lor și simți în zâmbetul sportivilor un amestec interesant de mândrie, de plăcere, de onoare și de sfială. Sunt cei mai buni sportivi din România și au reușit să facă în 18 zile ce n-a reușit fotbalul în 113 ani: să fie primii în cea mai importantă competiție destinată lor.

Citeşte în continuare

Curajul de a alege diferit

(P) Acest articol face parte din campania “Renault România caută 100 de ambasadori ai valorilor olimpice”. 100 de oameni obișnuiți, care se ghidează în viața lor după aceleași valori ca și olimpicii români care ne vor reprezenta la Londra: excelență, profesionalism și fair play. Intrând în Clubul Olimpicilor Renault, vei putea câştiga prin tragere la sorţi o excursie la Londra şi alte premii interesante. Până în 12 august intră pe www.megane-olympic.ro și pe www.facebook.com/RenaultRomania

Mai mult decât muncitori şi luptători, sportivii pe care îi vedem la televizor luându-se de gât cu mai-marii lumii la Londra sunt curajoși. Și nu e vorba de curaj în sensul clasic al termenului. E nevoie de un curaj vecin cu nebunia pentru a merge, copil fiind, într-o sală de haltere, într-una de judo, în cea de gimnastică, pe planșa de scrimă sau – oho! – într-un poligon de tir. De obicei, împinși de la spate de părinți, copiii cărora sportul le trezește câteva sentimente care contrazic scutirile medicale aleg fotbalul sau un sport vecin cu acesta, în principiu unul prezentat într-o aură proletară la televizor. “Ăsta e bun, aici se fac bani” este logica. Una care nu ține cont aproape niciodată de faptul că sporturile “cenușărese” stau să fie descoperite, lucrate și cucerite. Citeşte în continuare