Sunt primul care se bucură de faptul că toată România, cu ziare, radiouri, tv-uri şi reviste, e alături de Simona. Aş vrea însă ca toată România să fie prezentă la concursurile de juniori care se desfăşoară într-un anonimat total. Aş vrea ca după ce Simona nu va mai câştiga să avem aceeaşi atitudine mândră şi să nu uităm că ne-a reprezentat şi ne-a făcut să zâmbim. Suntem un popor care gustă momentul, îşi uită trecutul şi nu e interesat de viitor. Suntem un soi de musculiţe de oţet, roiuri de Drosophila Melanogaster care bâzâie unde-i dulce în scurta lor existenţă şi apoi dispar fără urmă.
Vor exista momente în care mingea aia care cade acum pe tuşă va cădea cu un centimetru în afara ei. Iar atunci vom avea aceiaşi oameni de azi strigând că totul e gata, e terminat, că totul a fost un foc de paie. Suntem oamenii care măsoară valoarea unui jucător în câte maşini îşi poate cumpăra cu banii câştigaţi.
Vor exista turnee în care Simona se va accidenta şi în care va fi obosită. Alea-s momentele în care are nevoie de acelaşi sprijin. Pe care tu, popor de musculiţe de oţet, nu i-l vei mai da, pentru că atenţia ta are capacitatea de a se învârti după lumini frumoase doar cât timp ele strălucesc în întuneric.
Terenurile cluburilor de tenis sunt din ce în ce mai pline, iar asta i se datorează în mod sigur în mare parte Simonei. Într-o ţară fără musculiţe de oţet, lucrul ăsta ar fi echivalent cu o deschidere a sportului, cu creştere şi cultivare de pasiuni, cu mai multă sudoare şi mai puţine cuvinte. Cu mai mulţi copii care sunt sprijiniţi, ajutaţi, crescuţi şi învăţaţi că tenisul este, peste toate, un sport al minţii. Un sport în care poţi să fii campion şi cu mai puţin talent decât ceilalţi, dar cu multă muncă şi cu o minte puternică în care o revenire de la 0-4 sau 1-5 nu este niciodată imposibilă. Un sport în care nu te dai niciodată bătut, în care fiecare minge e Mingea şi fiecare punct e Punctul.
Pe zgura românească, însă, descoperirea tenisului ca factor al succesului pentru un om care a reuşit fără ca emisiunile de duzină cu materiale de calitate înfiorătoare să încerce să-l bage în seamă este echivalentul unei popularizări mai degrabă muncitoreşti. Deunăzi, pe un teren care până acum era gol lângă cel pe care joc săptămânal, au apărut nişte jucători de tenis care schimbă mingi peste fileu cu sticlele de bere-ntr-o mână şi cu ţigări în cealaltă. Vorbind fără întrerupere şi râzând ca gibonii.
Voi, cei care aţi descoperit apusul, lăsaţi tenisul în pace! Am fost puţini lângă el când nu aveam vectori, vom fi aceiaşi când vectorii vor dispărea. Şi sper doar că tsunami-ul de simpatie vecină cu pofta de mititei nu va lăsa deşeuri chimice care nu pot fi curăţate uşor. Dacă vreţi să-i fiţi alături Simonei, mergeţi la turneele de copii, ajutaţi-i, chemaţi-i în emisiuni, creşteţi-i, cultivaţi-i. Construiţi, adoptaţi. Ei vor fi Simonele care vor veni, iar când vor apărea voi fi primul care vă va aplauda că aţi fost acolo şi când jocul nu era pe bani, ci pe pasiune, plăcere şi eventual un dram de dorinţă.
Între timp, Simona este un fenomen aproape inexplicabil. Născută din bube, mucegaiuri şi noroi. Şi e acolo, mirosind, gustând şi simţind zgura şi ochind tuşele, singurele elemente care i-au fost alături de la primii ei paşi în tenis până acum. Ele n-o vor minţi niciodată şi vor fi acolo şi peste 20 de ani, când minţile care n-o vor mai vedea o vor fi uitat-o prin vreun sertar, aşa cum se întâmplă astăzi cu gloriile care au ridicat ţara.
Notaţi: Simona este alături de noi, nu noi alături de ea. Pentru că face mai mult pentru fiecare dintre noi decât facem, am făcut sau vom face noi toţi pentru cariera ei.
Mircea Meşter 
