În fața plutonului de execuție

Povestea care urmează este despre eroi, despre surprize, despre lucruri pe care unii le trăiesc o dată în viață, iar pentru alții înseamnă viața în sine. Povestea care urmează este despre oameni, nu despre fotbal. Serios. Nu despre fotbal.

1950

După 12 ani de secetă cauzată de al doilea Război Mondial, lumea fotbalului începea să respire din nou aer curat. Și pentru că plămânii unui sport trebuie să colaboreze cu inima acestuia, FIFA a anunțat că cel de-al patrulea Campionat Mondial de Fotbal va avea loc în Brazilia, locul din care provenea un joc identic, dar în același timp diferit de ceea ce inventaseră englezii.

“Aici se joacă același football pe care îl știm de acasă, dar totul se întâmplă mult, mult mai repede”, scria mirat într-o scrisoare unul dintre englezii care ajungeau la Rio la bordul unui vas, cucerit de stilul de joc văzut la tinerii care băteau mingea pe Copacabana. Microbul fusese adus de câțiva studenți britanici cu câțiva ani înainte, iar brazilienii de rând au simțit imediat că în sportul ăsta nou se află esența și spiritul Cariocas.

În timp ce lumea își lingea rănile provocate de ambiția nazistă, inima țărilor pentru care fotbalul înseamnă ceva mai mult decât o simplă începea să pompeze din nou sânge. 32 de națiuni se aliniau la startul unor preliminarii în urma cărora 16 echipe urmau să-și dispute cupa botezată Jules Rimet. Iar undeva în sudul Americii de Nord începea o poveste care avea să așeze termenul “Surpriză” lângă termenul “Fotbal” pentru prima dată. Citeşte în continuare

Porunca numărul 11: să nu faci infarct

În scurta mea vizită peste Ocean nu am avut timp să dialoghez foate mult cu oamenii de pe-acolo. Poate doar schimburile de replici cu angajații magazinelor m-au adus față în față cu americanii get-beget. Iar în schimburile de replici oamenii vedeau imediat că nu-s de-acolo și mai ales că sunt de undeva din estul Europei. “Cool accent, man!” este replica pe care ți-o aruncă oamenii din California în timp ce vorbesc cu tine. Ești o curiozitate, dar pe de altă parte în mod sigur nu te percep ca pe-un ghimpe-n coastă, așa cum se întâmplă în cazul interacțiunilor cu oamenii de rând din țările vest-europene.

Revenind la limbă, astăzi m-am reîntâlnit cu o verișoară care de câțiva ani își face treaba – și și-o face bine – prin Arizona. Iar din povești în povești am ajuns la o discuție despre cum vorbesc ei (ea și soțul ei) acolo. Română, engleză? Citeşte în continuare

Mașinile din Statele Unite

Primul lucru pe care îl observi în State e că mașinile sunt diferite față de Europa. Mașinile de oraș așa cum le știm noi lipsesc cu desăvârșire (singurele mașini mici sunt Mini și Fiat 500, dar sunt rare). În schimb, apar multe, foarte multe pick-up-uri, camioanele sunt mari și au altă formă, iar modelele pe care le știm în Europa adună doar 10-15% din totalul celor pe care le vezi pe autostrăzi. Apropo de autostrăzi, ai între 3 și 8 benzi. Pe sens. Chiar și așa, dopurile nu lipsesc. Ba din contra. În rest, distanțele sunt altfel văzute aici. Un drum de două ore pe autostradă este considerat unul foarte scurt, iar un “one hour ride” este un soi de “după colț”. Toată lumea are mașini. Iar Ford F-150, un pick-up imens, este încă mașina cel mai bine vândută din întreaga lume.

 

 

Un american în România – poveşti de viaţă

Joe a trăit doi ani şi jumătate în România. E din Denver. A predat engleza în Valea Jiului, dar a ţinut să vadă cât mai mult din ţară. Între timp, a învăţat şi limba română. “Bine, dar nu excepţional. Undeva între 8 şi 9”, zice el. E interesant să vezi ce schimbări au loc în mintea unui american în timpul şi mai ales după ce vizitează România. Dialogul e în engleză.

You say you’ve traveled extensively — where to, and what was your favorite sight?
I saw almost the entire country, excluding the Black Sea and Arad. Our office was based in Bucuresti, I dated a girl in Bacau, had good friends in Maramures & Targu Mures, and volunteered with an organization in Turda. So I saw all of those and everything in between. My favorite “sight,” was probably seeing the citadel in Deva from the train on my way to Cluj, or just the spectacular Autumns Romania has, in general.

Conversely, what did you like least about Romania?
My least favorite thing was the lack of infrastructure. I found it strange, as an American, that water quality varied so greatly from place to place, and that I could Citeşte în continuare

Diferențele culturale și natura fiecăruia

National Geographic a realizat o serie de filme care ne arată de ce, atunci când intră în discuție diferențele culturale, toată lumea are dreptate. Diferențele ne arată faptul că suntem crescuți altfel decât ceilalți, nu că avem mai multă dreptate decât ei. Ceea ce nu ne seamănă nu e fals, artificial sau ciudat. E pur și simplu altfel. Iar farmecul acelui “altfel” este vizibil dacă îl analizezi cu atenție, dacă îți dai seama că firele care te leagă de un lucru care îți place sunt subiective și nedrepte pentru alții.

De văzut întreaga serie.

via | Twitter

Despre americani și procesele lor stupide

Atunci când e vorba de procese ciudate, am tendința să vorbim despre americani. În principiu, pentru că am auzit eu că acolo, în State, câte un nebun dă în judecată o persoană normală pentru te-miri-ce și apoi câștigă o grămadă de bani pentru o eroare pe care a făcut-o de fapt el.

De exemplu, eu țin minte că am citit demult undeva – nu mai știu când și unde – că un tip nu a fost lăsat să intre într-un club pentru că nu avea 21 de ani. Iar el a intrat pe geamul de la baie. A alunecat pe gresie când a sărit și și-a rupt un clavicula, iar băiatul a dat în judecată clubul pentru că oamenii de acolo nu puseseră indicatoare care să arate că gresia e umedă.

Nu știu dacă povestea e reală sau nu, dar – cel puțin pentru mine – reprezintă chintesența unui sistem juridic foarte interesant. De astăzi, însă, exemplul mi se schimbă. Cum să nu ți se pară amuzant așa ceva?…

Mai multe despre acest subiect AICI.

Nemții fură civilizat

Furtul la români a devenit deja cutumă, așa că nu e nici locul, nici timpul să vorbesc despre asta. Vorbesc însă despre două povești legate de fenomen și care n-au legătură cu România.

Deunăzi, un muncitor de la o fabrică BMW a fost arestat pentru că a sustras – falsificând niște acte – scaune pentru mașini în valoare de (atenție!) trei milioane de euro. Puțin mai spre băieții care se trezesc greu, un yankeu s-a gândit că ar face o faptă de vitejie dacă ar pleca cu o mașină direct din showroom. A intrat noaptea și a plecat cu mașina. A trecut și prin vitrina de sticlă, dar ăsta e deja un amănunt minor.

Națiile astea fac totul în stil mare. Nu se-ncurcă, nu se agită pentru un portofel sau pentru o bucată de sârmă furată peste gardul fabricii. Totul e pus la punct, e sistemic. Nemții sunt serioși până și când fură.