Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 7: Horia Unirii

Suntem un popor al cărui comportament ar trebui analizat ceva mai adânc la lecțiile de psihologie ale universităților de profil din toată lumea. După ce acum două zile eram orfani de medalii și am fi decis cu majoritate cruntă la un eventual referendum să ne vindem Delta și o bucată de Bărăgan doar-doar n-om termina Jocurile Olimpice de la Rio fără glorie, aurul fetelor de la scrimă ne-a transformat – absolut normal – în bombe emoționale. Problema e că în mecanismele neuronale românești există câteva scurtături anormale care ne trec de la bucurie la pretenții în timp record. Pentru mulți dintre conaționali, orice medalie care apare de acum în prim-plan și care are o valoare mai mică decât aurul la casele de amanet – singurul criteriu de identificare a valorii în viziunea acestora – este o demonstrație a faptului că sportivii care tocmai au luat argint, pierzând o finală Olimpică, au dovedit că “sunt terminați” și că merită pe alocuri critici contondente vecine cu oprobriul public. Noroc că nu mai trăim pe vremea inchiziției, că-i așteptau la aeroport să le bage metale sub unghii.

Citeşte în continuare

Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 3: Mămăliga campionilor

După ce Guvernul României a inventat Poliția Pădurilor, o metodă prin care orice român poate verifica legalitatea transporturilor de lemne care par dubioase, Ministerul Tineretului și Sporturilor s-a prins ieri, în a treia zi de competiție a Olimpiadei de la Rio, că singura soluție prin care România poate să evite de acum înainte participări rușinoase la Jocurile Olimpice ar fi să imagineze un soi de Poliție a Scutirilor la Sport. Molima care s-a așezat ca o pătură din lână peste corpul aproape cangrenat al sportului de masă românesc transformă copiii din școli din titirezi pe baterii în jaloane cu rădăcină într-un peisaj din care ies viitori campioni olimpici doar dacă plouă cu mentosane de două ori pe zi.

Nu prea poți să scoți sportivi dintr-o țară care se luptă chiorăște, cu sapa și toporul, pentru ca singura disciplină din care poți scoate inimi care bat este aruncată la colț și pusă cu genunchii pe coji de nucă în așteptarea eliminării complete din programa școlară pentru că-i obosește pe copii. Și pentru că aceștia transpiră. Aceiași copii care nu obosesc niciodată să ridice sticle și fumuri la ore construite pentru somn. Citeşte în continuare

Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 2: Masaj la 100 de metri spate

Probabil că marea eroare pe care o facem cu toții atunci când vorbim despre Jocurile Olimpice este faptul că epoca prin care trecem ne-a făcut să calculăm succesul în metale, lucru care ne deosebește în practică foarte puțin de cei care colectează fier prin orașele României. Știi, uităm din ce în ce mai mult faptul că Olimpiada este un loc construit mai ales pentru poveștile ei care construiesc moleculă cu moleculă carnea întrecerii.

Citeşte în continuare

Finala noastră

21462_595967530453856_1528122477_nA căzut pe tușă. Așa mi s-a părut, că a șters puțin tușa. De obicei, când se întâmplă asta pe zgură, tușa se albește. Mergem amândoi spre locul în care a căzut mingea. E la limită. Nu s-a “albit” tușa, însă urma începe undeva exact la limita dintre exteriorul benzii din plastic și hăul de zgură dinspre fundul terenului.

– Repetăm punctul!, a decretat el. E cel mai ușor, e metoda perfectă pentru a evita alte discuții în tenisul de buzunar pe care-l jucăm noi aici. E normal, nu avem Hawk-Eye. De fapt, nu avem nimic în afara celor patru mingi care fuseseră jucate anterior o dată, a rachetelor încercate deja câteva luni și care au probabil nevoie de un nou racordaj și a echipamentelor care ne apropie de oamenii pe care-i vedem la televizor la turneele alea strălucitoare și frumoase. A, ba da, avem. Avem pasiune și iubim sportul ăsta nebun care de ceva vreme ne-a acaparat timpul. Citeşte în continuare

Când ai încercat ultima dată să faci fericită o persoană?

Nu o cunosc pe Andreea Roşca. Nu am văzut-o niciodată, chiar dacă joc tenis aproape săptămânal pe terenurile Federaţiei Române de specialitate. Am citit însă ce a scris Cristina despre ea şi problemele ei şi nu-mi pot opri gândurile de atunci.

Pe scurt: Andreea este una dintre cele mai bune jucătoare de tenis din Europa (câştigătoare a unui titlu european pentru România, printre altele) şi a primit o invitaţie să plece în SUA la un turneu, pe cheltuiala organizatorilor. Dar nu are bani să-şi plătească avionul. Citeşte în continuare

Tenisul: probabil singurul sport pe care îl mai poți urmări în familie

Nu o să vorbesc despre faptul că Irina Begu a ajuns a 46-a jucătoare în clasamentul WTA după turneul ITF de la București, pentru că toată lumea a vorbit despre asta. Vă voi spune însă câte ceva despre cum simt tenisul, sportul ăsta care la noi este apreciat de pe vremea lui Năstase și a lui Țiriac, dar care în ultima perioadă și-a cam pierdut eroii și trăiește exclusiv din rezultate mediocre la turneele importante sau din calificări în Grupa Mondială a Cupei Davis și reveniri în divizia B a tenisului pe națiuni.

BCR Ladies Open România, turneul organizat de Federația Română de Tenis, a făcut parte din circuitul ITF, fiind însă unul dintre cele mai importante turnee care nu și-au făcut încă loc în calendarul WTA (un soi de Divizia A, dacă-mi permiteți comparația). Dacă premiile pentru turneele ITF se învârt de obicei în jurul sumelor de 10.000 – 25.000 de dolari, turneul de la București a urcat miza totală la 100.000 de dolari, ceea ce a atras jucătoare destul de bune din circuit. A câștigat Begu. Să sperăm că va câștiga din nou o româncă și în 2012, atunci când  – spunea Ruxandra Dragomir la final – turneul de la București s-ar putea să facă parte din calendarul WTA. Dar va fi greu, foarte greu. Partea bună este că vestea unei românce câștigătoare a ajuns la urechile multora, iar ăsta e un avantaj pentru organizatori anul viitor, când lumea se va înghesui să vadă fetele la treabă. Citeşte în continuare

Despre cum decade un om

În fiecare marţi joc tenis. Cu un prieten. Am semnat un contract, am plătit în avans, iar programarea meciurilor, listată în văzul tuturor, ne arăta că jucăm pe terenul 10. Sunt 10 terenuri, toate foarte bune. Dar nu despre asta e vorba aici.

Mergem marţi la tenis. Ora 19:00. Pe terenul nostru juca domnul fost arbitru Ion Crăciunescu. Cu un prieten, probabil. Intrăm, îl anunţăm că avem programare pe repectivul teren.

– Mi s-a spus să joc eu aici, era liber când am venit eu!, răspunde zeflemitor un tip pe care-l consideram unul dintre cei mai coerenţi oameni pe care-i vezi în universul fotbalistic românesc.
– Am înţeles, dar de la 19:00 suntem programaţi aici, spunem noi, uitându-ne în jur să vedem dacă celelalte terenuri sunt libere.
– Dom’le, nu mă interesează, mergeţi pe alt teren.

Eu cu prietenul meu ne-am uitat miraţi unul la altul. Ne aşteptam, totuşi, la altă atitudine de la o persoană publică. La naiba, eşti programat pe un teren, mergi pe ăla. Nu e vorba de terenul în sine, ci de respect pentru ceilalţi şi de respectarea unor reguli de bun simţ.

– Ok, dar data viitoare venim şi jucăm aici, pentru că aici suntem programaţi conform contractului!, i-am aruncat lui Crăciunescu, după care ne-am văzut de tenis pe un teren alăturat. Citeşte în continuare