În căutarea bătrânelor poveşti

Ghinion. Am avut ghinion. Vorba lui Klaus.

M-am născut şi am crescut, până pe la vreo 19 ani, în nordul României, într-un oraş absolut superb, care a reuşit să împletească de-a lungul istoriei românii cu maghiarii şi saşii într-un melanj cultural şi lingvistic în care te simţi pur şi simplu acasă. La Bistriţa începi să respiri şi creşti deodată cu Attila, Astrid sau Erik, iar coexistenţa asta este absolut normală.

Familiile sunt de multe ori mixte – am o mulţime de prieteni ale căror nume sunt germane, dar care au prenume românesc – iar copiii formează grupuri încă de mici, fără să ştie detaliile astea. Apoi, când creşti, afli că Mircea are tată neamţ, că Anca e unguroaică şi că până şi tu, la un calcul destul de sumar, eşti pe cel puţin un sfert ungur. Ceea ce şi explică modul aproape natural în care maghiarii îţi pronunţă numele absolut perfect, mirându-se fără excepţie cu accent de scoarţă de copac: “Oh, but this is a Hungarian name!”. De fapt, amestecul ăsta etnic e atât de bine realizat la nivel inconştient, încât odată ajuns la Bucureşti, unde discuţiile împart în general oamenii în români, maghiari, nemţi, turci, ţigani şi machedoni, eşti uşor şocat de diferenţele de abordare. Eşti ca-ntr-un EKG în care inima a luat-o brusc razna şi în care sistolele şi diastolele sunt subliniate mult mai agresiv pe hârtie.

Citeşte în continuare