Și ce ziceați, că băieții care au pus cap la cap Game of Thrones și-au dat cu tibia-n mobilă fix la final? Că în loc să ne ofere un final de serial în care să ne explodeze petardele în occipital, au văruit și ei cu ce-au prins pe la bricolaj, au dat cu zarurile și ne-au închis în nas ghișeul unde se fac reclamații?

Vedeți? Asta înseamnă să vă grăbiți. Păi dacă știam noi că Liverpool și Tottenham o pun de-o finală demnă de cel mai plictisitor meci jucat între Chiajna și Voluntari într-o toamnă ploioasă la margine de metropolă, ne mai stropșeam la o simplă ficțiune? Dacă știam că semifinalele alea în care suspansul a atârnat ca bolțarii de macara vor fi ultimele momente de fotbal pe care le-am văzut în ediția asta a UCL, ne mai supăram pe ăia din film că n-au fost în stare să omoare pe cine trebuie și să dea foc cum și când trebuie, dar mai ales cui trebuie? Mai calculam noi eficiența pe cap de dragon furajat dacă știam din timp că atâtea sute de milioane de euro adunate pe teren în cea mai importantă seară a fotbalului european vor produce spectacol cam cât o face un creion cu mina ruptă uitat într-o vază?

Embed from Getty Images

Băi, nu. N-o mai făceam. Dar un lucru e cert: dacă după semifinale ai fi întrebat care-i echipa care merită trofeul, toate arătătoarele (mă rog, cu excepția unora care ar fi indicat probabil Amsterdamul) s-ar fi îndreptat spre Liverpool. Fie și pentru un singur meci – acel 4-0 supersonic cu Barcelona. Așa că, în condițiile în care singurele momente pline de suspans ale finalei au fost cele în care arbitrul a așteptat confirmarea celor din camera VAR, să derulăm banda cu câteva săptămâni în urmă și să ne amintim cum au ajuns de fapt echipele astea aici. Pentru că urma scapă turma, dar drumul până la final o maturizează și o învață cum să se ferească de lup.

Embed from Getty Images

Putem, deci, să concluzionăm împreună un lucru: atunci când două echipe ne oferă ditai doina de jale fix când așteptam artificii, câștigătoarea de facto a competiției trebuie desemnată echipa care până la șezătoare a reușit să te ridice în picioare. Și, cu tot respectul pentru Lucas Moura – măcar noi să-i respectăm hattrick-ul din semifinală, dacă managerul lui pare că nu dă două berze sfârâite pe asta – acel 4-0 cu Barcelona a fost meciul în urma căruia trofeul putea fi acordat acolo, pe loc, fără ca vreuna dintre celelalte semifinaliste să se supere masiv.

Așadar, așa cum spune un vechi proverb vasluian, uneori nu-i vorba despre cum ajunge pumnul la destinație, ci despre ce inele ți-ai pus pe degete până să arunci croșeul.

Aceste cronici îți sunt oferite de:

Partea bună pentru noi și pentru voi este că e fizic imposibil să scoți o cronică mai proastă decât meciul ăsta. Ceea ce nu e tocmai un target rău pentru ultimul text al celui de-al treilea sezon de cronici scrise alături de prietenii noștri de la Nissan, dar e o țintă submediocră pentru cititorii noștri, obișnuiți cu mirosurile fine ale metaforei neofotbalistice moderne.

Altfel spus, noi ne asumăm încă din primele rânduri faptul că v-am păcălit să intrați aici și să citiți cronica asta, oricât de creativ am încerca să scriem despre acest meci. E adevărat, asta și pentru că noi nu avem de câștigat niciun trofeu, deci e exclus să apelăm la manevre tactice care să plimbe mingea de-a latul terenului până când îmi adorm musafirii pe canapele. S-a întâmplat pe bune, deci Klopp și Pochettino pot ambala somnifere fără probleme dacă nu le iese cu antrenoratul.

Embed from Getty Images

Și acum, fotbal. Mă rog, încercarea de fotbal. Ați înțeles voi.

Meciul a început în momentul în care am făcut ochii cât freza lui Salah văzând echipele de start. Dacă la Liverpool erau aruncați pe scena festivalului toți soliștii cunoscuți, așa cum ziceau și logicile elementare, Pochettino a ales să-i dea banderola de căpitan lui Lucas Moura după fabulosul meci realizat de brazilian în returul cu Ajax. Pardon, am zis banderolă de căpitan? Am vrut să zic “un șut în dos până pe banca de rezerve”, dar e târziu și nu-mi prea ies jocurile de cuvinte. În locul lui a intrat Harry Kane, care și-a revenit între timp după ce-i ruginise glezna, jucând titular în finală în ciuda faptului că aportul său la calificarea lui Tottenham s-a rezumat la o foarte spectaculoasă mișcare din mandibulă când mesteca gumă în tribună prin sferturi.

Embed from Getty Images

Bineînțeles că nu ne băgăm nasul în oalele interne ale echipei – spre deosebire de Kane, care-și bagă nasul în orice din simplul motiv că n-are cum să evite asta – dar e clar că un manager e sclipitor în măsura în care mutările sale sunt sclipitoare. Iar eficiența rocadei ăsteia a fost la fel de masivă precum eficiența schimbării racordajului când de partea cealaltă a fileului se află Nadal pe zgură. Adică zero cu umbre de regret că nu l-ai lăsat totuși pe primul, că măcar te obișnuiseși cu el. În plus, când te prinzi că Harry Kane e pe frecvența greșită, încerci să apeși rapid pe alte butoane ca să nu pierzi legătura cu sateliții. Și pentru că viața le așază cum nu te aștepți, exemplul de mișcare strategică de genul ăsta era fix sub nasul omului: când Klopp s-a prins că Firmino stă cu plasa de fluturi în vârf de teren, brazilianul a fost înlocuit urgent de Origi, care în final a dat golul de 2-0 și a semnat practic încetarea ostilităților.

Embed from Getty Images

Apropo de Klopp, am observat că s-a umplut internetul de analiști fashion care au clătinat din cap mofturoși când au văzut că neamțul a intrat pe teren în trening la finala Champions League. Lăsând la o parte faptul că e foarte interesant să vezi cum grupul de critici vestimentari trebuie să se-mpartă în aceeași zi între albinele de pe tricoul Simonei Halep și poliesterul din pantalonii lui Klopp, mă bucur să văd că există în sfârșit unanimitate în societatea românească pe un subiect. Nu ne-am prea înțeles noi cu politica, cu referendumurile pe familie, cu rolul centurii de siguranță și cu spălatul pe dinți, dar suntem clar pe aceeași lungime de undă când vine vorba modul în care trebuia să se-mbrace un antrenor la un meci de fotbal, adică la locul de muncă: în costum, c-așa am văzut noi la Reghecampf în meciul cu Slavia Praga și la dom’ director la ultima ședință de buget pe 2018. Poliția vestimentară este rugată să analizeze de urgență oportunitatea retragerii medaliei de câștigător de la gâtul lui Klopp și aruncarea sa la rozătoare. Până când să acceptăm asemenea orori stilistice? Până când să-i lăsăm pe vesticii ăștia sălbatici să-și bată joc de simbolistica mioritică a cojii de sămânță?

Embed from Getty Images

Bun. Lămurită și-asta. Al doilea moment masiv al meciului – sau primul și singurul, depinde cum și de unde începi să numeri – a fost penalty-ul acordat în secunda 23 a partidei. Dacă ai avut ghinionul de a fi prins în trafic de vizita Papei și sperai că nu-i o problemă că ajungi în fața televizorului în minutul 4, de exemplu, ai ratat practic întreaga finală. Ce vreau să spun e că ultima finală de UCL pe care am ratat-o a fost când m-a cărat soția la o nuntă acum vreo 6 ani, dar măcar eu am trăit momente serioase de tensiune live pe telefon, în timp ce tu ai avut pregnant impresia că timp de 88 de minute au băgat ăștia fotbal în sezonul al 43-lea din Tânăr și neliniștit.

Momentul-cheie al meciului a avut loc când Sissoko, altfel băiat serios și probabil devreme acasă, s-a apucat să-și dirijeze colegii de prin apărare cu brațul pe sus, ca statuia lui Lenin din Boksitogorsk. Deși altfel bine intenționat, Sissoko a uitat că mâna întinsă care nu spune o poveste le dă penalty adversarilor dacă nu-i apropiată de corp. Iar Mané, șarpe bătrân, a citit instantaneu oportunitatea și i-a ridicat mingea la axilă. Unșpe metri pe care cei de la Tottenham l-au contestat în special pe filieră politică. Adică n-au avut probleme neapărat cu sentința, ci au încercat să găsească vicii de procedură: “Nea Skomina, cum să dai penalty în secunda 23 pentru atâta lucru? Nu știi că-n regulament scrie că loviturile de la unșpe metri se acordă într-o finală de Champions League doar între minutele 10 și 84, hai 85?”.

În fine, după ce arbitrul sloven a băgat degetele-n cască și a avut o discuție despre metempsihoză cu oamenii din centrul de trafic, echipa de vreo 96 de arbitri ai acestui meci – mai avem puțin și băgăm la treabă toți arbitrii din Europa, realizând un soi de Eurovision fotbalistic la fiecare fază incertă din Champions League – a decis în unanimitate că Moussa ar fi făcut mai bine să-și țină mâna-n propria sferă de influență. Penalty, gol Salah, iar cu această minunată fază s-a terminat practic fotbalul din această finală.

Au urmat 88 de minute de leșie din care au ieșit treji doar jucătorii celor de la Liverpool, pacienții cu parasomnii și cronicarii obligați să-și termine textele și anul ăsta. Plus doamna care, în minutul 18 al meciului, a decis să ne ofere cel mai spectaculos moment al partidei. Aferim, Doamne-ajută.

Embed from Getty Images

Nu vom ști niciodată ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost penalty-ul ăla. Poate că am fi văzut cea mai spectaculoasă finală de UCL din istorie, una în care Kane ar fi marcat cu călcâiul al cincilea său gol al meciului, egalând astfel la 6 în minutul 90+9. Sau poate că televiziunile care au transmis finala ar fi dat legătura la Campionatul mondial de surfilat covoare, singura alternativă o idee mai anostă decât ce-am văzut în meciul ăsta după ce Liverpool a făcut 1-0.

Dar dacă stăm să gândim la rece, lucrurile sunt destul de simple: fript în timp ce încerca să arunce spectaculos clătitele din tigaie în cele două finale de UCL pe care le-a pierdut până sâmbătă, Jurgen Klopp a decis să abordeze nemțește această finală, explicându-le propriilor trupe de comando pregătite să pârjolească ogoarele că pagina de Wikipedia a finalei nu va păstra niciun rând despre hențul lui Sissoko dacă Tottenham se întoarce pe partea ailaltă și le înfige 3-4 cuțite în stern, așa cum s-a întâmplat cu necăjiții ăia de la Ajax.

– Bă, știți ce scrie pe poza de grup a promoției 2018-2019 din Amsterdam? “Au jucat fabulos și au murit eroi”, aia scrie. Așa că lăsați stoicismul, băgați pedala-n buzunar și urmați cuvintele marelui filosof și cărturar român Sorin Cârțu și ale tuturor supraponderalilor care evită dieta: “Mai bine urât și fericit decât frumos și trist”.

Embed from Getty Images

Juliți anul trecut de oalele sparte de Karius, care între timp a fost exilat la Bosfor pe criterii competitive, cei de la Liverpool au apelat imediat la o strategie care nu-i prea caracterizează, dar care în final i-a ajutat să apară-n poza cu urecheata: așteptarea ca formă de condiție esențială a umanității, vorba lui Samuel Beckett. Lucru facilitat mai ales de faptul că Tottenham n-a reacționat turbionar la invitație, londonezii preferând să paseze mingea aiurea de-a latul terenului până când Son decidea din când în când de unul singur să încerce să intre prin apărarea lui Liverpool ca Alberto Tomba printre jaloane. În prima repriză, la capătul traseului l-a așteptat de obicei van Dijk, care le băga celor de la Spurs cuțitul în minge de fiecare dată când ăștia o aruncau în careu. În a doua repriză, spre minutul 80, când Tottenham s-a prins statistic că fără șuturi pe poartă e foarte puțin probabil să marcheze, rolul paratrăsnetului a fost luat de portarul Alisson, care din trei plonjoane și-a acoperit suma de transfer și salariul pe vreo 3 ani de acum înainte.

Așa că, dacă vreți să căutați vinovatul pentru monotonia din finală, sunați la același Pochettino, tipul care ar fi trebuit să reaprindă fitilul finalei de fiecare dată când mișcările de fronturi realizate de Klopp tăiau alimentarea.

Specialiști în reverniri spectaculoase în retur, cei de la Tottenham au dat pregnant impresia că așteaptă meciul de pe teren propriu pentru a forța egalarea și intrarea în prelungiri. Iar până când oamenii s-au prins că trofeul e deja pe marginea terenului, Liverpool a mai marcat o dată, prin Origi, care a oprit ceasul din gară cu un șut care s-a oprit cuminte în plasa laterală.

A fost un gol important mai ales pentru că, fără el, am fi dormit în continuare, fără să fim treziți de comentatorii care au urlat de fericire că s-a întâmplat în sfârșit ceva notabil în meciul ăsta.

Deci mulțumiți-i lui Origi pentru că această cronică există.

Acestea fiind scrise, echipa de cronicari care v-a oferit încă un sezon fabulos de Champions League se retrage în glorie, lăsându-vă în compania celui mai emoționant moment al finalei: momentul în care partea roșie a stadionului din Madrid a început să cânte You’ll Never Walk Alone la final, când hainele erau dezbrăcate și sezonul se terminase. Cu ocazia asta am aflat și că uneori e mai eficient să Walk decât să Run, doar că pentru asta un anumit neamț a trebuit să moară de două ori ca să trăiască o dată.

Până la o nouă revedere cu fotbalul mare, nu uitați să le mulțumiți celor de la Nissan pentru că v-au oferit bilete gratuite la tratament metaforic și băi de cronici în acest sezon. E destul s-o faceți pe pagina lor de Facebook, dar probabil că nu s-ar supăra dacă ați cumpăra câte un Qashqai pentru fiecare jumătate de oră de râs pe care v-ați petrecut-o pe-aici în ultimele trei sezoane.

Nu în ultimul rând, salutări călduroase lui Philippe Coutinho.

Embed from Getty Images Embed from Getty Images Embed from Getty Images