US Open, faza pe tușă. Așii lui Crăciun: America văzută de la Oslo

Întâmplarea a făcut să mă apuce US Open-ul, să vină peste mine Flushing Meadows-ul!, tocmai pe la Oslo, prin Norvegia. Fiind campion la Wimbledon en-titre (nu chiar eu, dar Simona Halep, româncă de-a noastră, deci practic tot noi) mergeam mândru pe străzi, fudulindu-mă ca un păun (păi, cum?), gata să triumf și în Statele Unite ale Americii.. 

Numai că – necazul! – a venit uraganul Taylor Townsend și nu mai știam pe unde să scot cămașa. Nu mai știam degeaba, fiindcă norvegienii sunt cuminți, șed blânzi ca-n Nenea Iancu, n-au treabă. Și ce treabă să aibă, când legenda lor în sportul alb e alde Christian Ruud? Jucător bun, nu încape vorbă, în primii cincizeci ai lumii la vremea lui, un fel de Victor Hănescu de la Polul Nord. 

Uite că avem și noi un motiv să-i snobăm pe nordici, care ne sunt înainte cu două-trei sute de ani la tot ce contează. La tot ce contează, mai puțin tenisul de câmp al damelor, se înțelege. 

Le-a snopit alde Townsend (cu jocul ei cu veniri la fileu ca pe vremea Navratilovei) pe Simona și Sorana, dar măcar fetele noastre sunt acolo, în America. Ale dumnealor (ale norvegienilor) unde sunt? Joacă fotbal feminin? Schiază? Parcă fotbal feminin și ski ne trebuie nouă. 

Embed from Getty Images

Dreptatea perpetuuă a regelui Hagi

Te simți stingher, parcă ai lega dialog la obiect, dar cu cine să legi, nici nu îi interesează, măcar dacă erai peste gard în țara care l-a emanat pe domnul Borg era altceva. Așa, cu norvegienii, poți cel mult să deschizi dialogul despre Casper Ruud (fiul lui Christian), dar mai mult i-ai răni. Ce să faci? Ce să faci? N-ai cu cine! Înduri. 

Și constați că regele Gică Hagi (ultimul rege care ne-a rămas) are din nou dreptate când ne reamintește săptămânal că viața merge mai departe (căci e frumoasă, dar merită trăită). 

Nu s-a oprit planeta-n loc după înfrângerea domnișoarei Halep, a mers și planeta mai departe, iar norvegienii și-au văzut de treaba lor, cu secolele lor înainte cu tot. Iar noi… Noi am rămas tot cum eram, cum ne știți, cum ne știm. 

Embed from Getty Images

Totuși oameni 

În mod paradoxal, nu s-a oprit planeta nici măcar când celălalt câștigător de la Wimbledonul de anul ăsta (Novak Djokovici, creștin-ortodox de-al nostru și el) a renunțat, sub durere, și a plecat acasă (fiind huiduit de americani, gest urât!), demonstrând o dată în plus că și campionii sunt totuși oameni, că au zile proaste și că îi dor șalele și umerii.

Altfel, la US Open-ul de până acum am remarcat gestul frumos al lui Naomi Osaka, care a luat-o sub aripă pe domnișoara Coco Gauff ca să nu mai plângă adolescenta că a mâncat bătaie, ceea ce demonstrează că înainte de a fi pe milioane de dolari americani tenisul e tot pe trăiri omenești. Bravo, Naomi, ai suflet! 

Am mai reținut și că Serena nu se va lăsa de tenis până când nu va câștiga iar US-Open-ul (și îl va câștiga iar), că Nick Kyrgios e aceeași brânză bună în burduf de câine, că lui Federer nu ai ce să-i faci, decât dacă ești Nadal, Nole sau Stan, dar și aceștia într-o zi de grație. Altfel, nu – nu e nimic de făcut.

Embed from Getty Images

Nu ne mai ajunge Wimbledonul?

Întâmpinăm triști a doua săptămână a marelui slam din America, dar poate că greșim. 

Până la urmă, cu US Open se face și un bilanț, iar la bilanțul acesta Simona Halep (deci tot noi, mai puțin haterii, care trebuie să-și facă și ei un rost pe lume) iese mai bine chiar decât credeam când se găta 2018-le.

Dacă ne zicea cineva în decembrie 2018 să ne mulțumim, în frumoasa calitate de suporteri români, cu Wimbledonul, ce, nu ne mulțumeam noi? Că ne mulțumeam. Curaj, noi! 

Și mâine e o partidă 

E drăguț că vrem întotdeauna o țară ca afară (să vrem și mai mult și mai bine), dar să nu uităm, fie și din când în când, că la tenisul de câmp al damelor alții ar vrea o țară ca România. Vi se pare puțin? Poate că și este, mai important e că e adevărat.

În altă ordine a ideilor, turneul bun al tinerilor fotbaliști români din vara asta italiană m-a prins prin Orientul Mijlociu, prilej pentru comercianți să mă îmbie să cumpăr de la ei cu un nou compliment: Romania – Little Hagi!, Romania – Little Hagi! 

În Norvegia nu te îmbie nimeni să cumperi nimic în trena Simonei Halep, e altă civilizație, departe e Levantul și mai aproape aici e vremea izmenelor. 

Dar să nu uităm, dacă putem, de la campioni acest amănunt care ne separă (cel care îi face pe ei campioni, și pe noi telespectatorii lor): mereu e gata să înceapă o partidă nouă și e o bună idee să fii, totuși, pregătit.  

Aceste texte îți sunt oferite de:

Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.

Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.

3 Comentarii

  1. Salvați vă rog cronica asta pentru primul volum “best of” C. S. Ș. (apropo, trebuia să ne prindem din prima de trimiterea la pilonul de bază al sportului de masă autohton? dacă da, eu nu m-am calificat). Orișicât, volumul ăla … dac-o fi să fie, neapărat să fie și ultimul.

  2. Felicitări pentru această poveste adevărată! Chiar așa.. Am zâmbit cu lacrimi..

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.