US Open, faza pe tușă. Reverele lui Georgescu: Toți ne-am pierdut un pic mințile

De la început o spun, ce a făcut Serena Williams în finala de la US Open e nepermis. După ce antrenorul ei, Patrick Mouratoglou, aflat în tribune, a făcut un semn ce poate fi asociat unei indicații tehnice, lucru interzis de regulament la acest turneu, jucătoarea a fost penalizată. Ea a protestat, apoi a insultat arbitrul, amestecând fără noimă acuze și argumente emoționale, încercând să câștige simpatie și susținere. A pierdut partida, în miezul unui circ de nedescris.

Pe mine mă interesează însă ce a generat scânteia, nu vâlvătaia la care s-a ajuns. Chiar e necesară interdicția de a da sfaturi jucătorului în timpul meciului? Cui îi folosește? De ce ne complicăm viața, menținând o regulă greu de gestionat?

Embed from Getty Images

Să vă dau un exemplu din alt sport. În Formula 1 a existat o perioadă în care ordinele de echipă au fost interzise prin regulament. Era o măsură corectă și morală? Categoric. A-i cere unui pilot să cedeze locul unui alt pilot e moartea sportului. Era însă o măsură aplicabilă? Personal, îmi amintește mai degrabă de porunca dată de Xerxes de-a fi biciuită marea care i-a scufundat corăbiile. Evident, ordinele de echipă au continuat după interzicerea lor, numai că într-un limbaj codificat, de genul „Dacă ajungi în fața colegului, rămâne cum am stabilit”. Poți penaliza echipa care pune în circulație acest mesaj? Evident, nu. Erau ordine de echipă? Clar. După un timp, s-a și renunțat la această interdicție hilară, ce nu putea fi dovedită.

Cu coaching-ul în tenis suntem în aceeași situație. Când devine un gest al antrenorului aflat în tribune un semn? Doar când consideră arbitrul? Dacă antrenorul se ciupește de lobul urechii drepte e coaching? Poate fi o indicație, într-un cod prestabilit, dar poate fi și o simplă mâncărime. Au fost cazuri în care indicațiile către sportivul aflat în joc s-au transmis indicații verbale printr-o terță persoană și, evident, nimeni n-a putut demonstra nimic. Vorba lui Mouratoglou, care a recunoscut că gesturile lui erau sfaturi transmise Serenei, „toată lumea o face”. Și chiar așa e.

Păi și-atunci?

Embed from Getty Images

După știința mea, tenisul e un caz unic. În nicio altă disciplină aportul antrenorului în timpul partidei nu e interzis. Chiar și la șah, când se întrerupe partida, cele două staff-uri analizează în pauze posibilele continuări.
Împotriva coaching-ului e exprimat un singur argument, anume că unii sportiv nu-și permit antrenor la fel de bun ca adversarul și, prin asta, ar fi dezavantajați în timpul partidei. Eu văd aici doar semnul unui inutil socialism sportiv. Potrivit acestei gândiri, de ce nu i-am obliga pe toți să folosească aceeași rachetă, aceleași încălțări și același tricou, cele mai ieftine? Dimpotrivă, demersul ar trebui să fie altul: fii mai bun, câștigă mai mult, angajează-ți un antrenor mai valoros, să obții sfaturi mai bune în timp real.

Eu, dimpotrivă, l-aș invita pe antrenor acolo unde îi e locul, lângă sportiv, și aș transmite la TV fiecare vorbă a lui. Și nu doar o dată pe meci, așa cum e permis, de altfel, la majoritatea turneelor, ci permanent. Astfel, lupta ar deveni mai complexă, mai interesantă și mai transparentă.

Pauzele nu mai sunt de mult timpi morți în show-ul sportiv actual, ci parte integrantă a dramei. Ador timeout-urile de la handbal și de la baschet, când vezi dimensiunea tactică a sportului. Iubesc pauzele de la box, când luptătorul încearcă să înțeleagă sfaturile, să-și recapete suflul și apoi să reintre rapid în starea de luptă.

Cred că înnebunim un pic cu interdicțiile și nu vedem adevăratele drame. Gândiți-vă: la cele mai importante turnee de tenis, antrenorul n-are voie să fie antrenor exact în timpul meciurilor, când se desfășoară esența meseriei sale. În acele momente, când toți ceilalți pot hăuli și gesticula, el trebuie să stea smirnă, nu care cumva să se interpreteze. Iar dacă plimbă două degete prin aer, sportivul, care n-a greșit cu nimic, e cel penalizat.

În același timp, e OK ca sportivii să joace peste patru ore, singuri cuc printre sute de oameni, consumându-se ca mucurile de lumânare într-o căldură umedă care scoate sufletul din ei, în turnee care vin unul după altul. Practic, viața lor e un tumult continuu.

De la un timp, îmi par din ce în ce în ce mai expuși, mai fragili și mai singuri. Ceva, undeva, trebuie să plesnească.

Embed from Getty Images


Articolele autorului pot fi citite pe site-ul www.adriangeorgescu.ro


Aceste cronici îți sunt oferite de:


Adrian Georgescu on FacebookAdrian Georgescu on Wordpress
Adrian Georgescu
Se uită la tenis de aproape 40 de ani - de când a deschis ochii pe un Năstase la apus de carieră – și-n tot acest răstimp a reușit ceva incredibil, minunat și foarte greu de realizat: să nu se priceapă deloc la sportul alb. E foarte mândru de această performanță, probabil unică în România. Unii ajung, după 3-4 săptămâni de văzut meciuri, să știe tehnica reverului cu două mâini și când trebuie jucat serviciu-voleu pe iarbă. Își întreține – cu greu, căci uneori se surprinde că începe, involuntar, să se priceapă - un grad maxim de ignoranță în domeniu.

3 Comentarii

  1. Foarte tare chestia cu transmiterea instructiunor la TV!Parcabii vad pe antrenori cu casca la urechi zicand:vezi ca-i zice sa joace longline nu-i deschide unghiuri,da pe centru!La dublu jucatorii susosetesc intre ei chiar si cand vorbesc in limba materna,Woz borbeste in poloneza si Kiki in sarba si dvs.vreti coaching in engleza la TV!Aveti idei cam nastrusmice,dar proprii!

  2. De acord intru totul cu argumentarea. Doar ca interesul meu pentru aceste cronici este mai ales unul hedonic, cautarea placerii intr-un text inteligent scris, captivant si plin de umor de calitate. Ceea ce am gasit, pe saturate, pana la finala care a intristat pana si cronicile noastre si le-a facut sobre. Nu mai este nimic de ras aici !

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.