Wimbledon 2017, faza pe slice. Ziua 11: Hegemonica

Ne-am obișnuit cumva, în ultimii ani, ca atunci când ne trece cheful după eliminările alor noștri de la simplu, cei de la dublu să scape turma și să câștige turnee când te aștepți mai puțin. Știi cum e: când nu e Simona, e Irina. Când nu e Irina, e Sorana. Când nu e Sorana, e Monica. Când nu e Monica, e Raluca. Când nu e Raluca, e Horia. Când nu e Horia, e Florin. Și când nu e niciunul, suntem noi oricum aici, deci la final oricum zâmbim într-un fel sau altul, așa că putem să ne declarăm mulțumiți că am nimerit epoca asta a românilor care termină turneele mari cu trofee deasupra capului.

Wimbledon 2017

Nu de alta, dar acum vreo 5-6 ani ne bucuram ca la pachetele de la rudele de-afară când ai noștri treceau de primele tururi prin turneele de seniori, pentru că de la Andrei Pavel în 2001 la Montreal nu mai reușisem să punem overgrip-ul pe mânerul rachetei la turneele majore. Bine, acum ne-am obișnuit în halul în care mai avem puțin și le cerem alor noștri să ne plătească personal și cash dacă nu câștigă turneele de Grand Slam. Până la urmă, dacă am ajuns să considerăm că o finală de Roland Garros e un eșec, pe tabloul de siguranțe al nației s-a strecurat un scurtcircuit care trebuie reparat într-un fel sau altul.

monica Niculescu

M Niculescu/H-C Chan – M Ninomiya/R Voracova 7-6 4-6 9-7

Ei bine, oameni buni, la Wimbledon 2017 este rândul Monicăi Niculescu să ne ridice moralul și să continue transformarea unei nații de offsideri într-una de copii de mingi. Împreună cu Hao-Ching Chan, colega de vestiar made in Taiwan, Monica a săpat pas cu pas în turneul de dublu feminin și a ajuns discret în finala turneului, pe care cele două o vor juca mâine contra favoritelor numărul 2, rusoaicele Makarova și Vesnina. Două fete care joacă împreună de la Geneză încoace.

În semifinală, duo-ul româno-taiwanez a bătut o echipă ceho-japoneză, un moment prielnic pentru a ne aduce aminte că forța de muncă accesibilă poate bate țările ceva mai industrializate. A fost însă un meci care a fisurat furtunuri și țevi prin cele patru jucătoare, pentru că s-a terminat 9-7 la game-uri în setul decisiv, scor facilitat pe de o parte de faptul că Wimbledon-ul păstrează tiparul scorurilor clasice chiar și la dublu într-o eră a super-tiebreak-urilor decisive, pe de altă parte de faptul că meciul a fost echilibrat ca balanța de farmacie.

În final au câștigat ale noastre – până la urmă, nu mai e cazul să ne mințim singuri, Taiwan-ul e al 42-lea județ românesc – rezultat care-i salvează Monicăi un sezon care până acum s-a prezentat cam nepregătit la examene. Iar dacă vă interesează tenisul de dublu, unde jocul e rapid și reflexele contează mai ceva decât în cazul portarilor la loviturile de la unșpe metri, finala va fi mâine pe Eurosport Player spre finalul zilei de la Wimbledon, după ce vom fi văzut dacă e Venus sau e Garbiñe și după ce băieții de la dublu își vor împărți la rândul lor palme-n văzul tuturor pe Central Court.

Roger Federer – Tomas Berdych 7-6 7-6 6-4

După ce s-a trezit că toți ceilalți bolovani grei ai circuitului ATP s-au oprit pe drum fie prin te miri ce desișuri sau copaci care le-au oprit traseul spre finală, fie crăpând fix când păreau că se rostogoleau mai cu elan, tata Roger s-a relaxat și s-a apucat să le ridice moralul jucătorilor căzuți la datorie. A făcut poze cu Rybarikova, care s-a lăudat cu asta pe Instagram – “Roger made my day a bit easier” – de-a făcut-o pe Mirka să-l bage în ședință pe Roger când s-a-ntors acasă “de la un antrenament cu băieții”. Dar mai ales i-a dat sfaturi de om bătrân lui Djokovic, care se pare c-a decis să ia o pauză de la tenis ca să se refacă după accidentarea care l-a scos în decor în sferturi. “Bre Nole, vezi că dacă mi-a ieșit mie cu 6 luni de pauză nu-nseamnă că le iese tuturor”, a zis Roger scobindu-se elegant cu reverul între dinți în timp ce ne explica relaxat că a ajuns la o vârstă în care și-ar vrea pe teren toți prietenii și rivalii, ca la chefurile dinainte de plecarea în armată.

În fine, a venit și ora semifinalei cu Berdych, un tip privit în lumea tenisului cum e văzută Olanda în lumea fotbalului: poate bate oricând pe oricine, dar s-a oprit de fiecare dată în competițiile mari prin semifinale sau finale, iar în clasamentul ATP n-a urcat niciodată mai sus de locul 4, în principal pentru că nu i-a prins niciodată pe toți greii în formă proastă în același timp. Bine, tot Berdych a început să fie luat în serios prin ATP mai ales de când a renunțat la sponsorship-ul cu H&M, companie care-l îmbrăca în tricouri înflorate, de parcă cehul se pregătea la fiecare meci de petreceri pe malul oceanului în Oahu.

Apropo de îmbrăcat ciudat, fotografii cu ochi ager și obiective de 20.000 de euro au reușit să prindă un detaliu interesant pe adidașii cehului (nu mustăciți, aici nu le zicem “pantofi sport”, că-s fix Adidas, deci se califică la strămoșescul termen tradițional românesc): fața lui Nole pe limba pantofilor. Mulți au interpretat-o ca pe un soi de dedicație a lui Berdych pentru sârbul care a abandonat în meciul direct din sferturi, dar la fel de mulți au bănuit pur și simplu că Tomas a greșit cantitățile de bere la masa cu prietenii de după sferturi și a încurcat adidașii cu cei ai adversarului său. Nu de alta, da’ nu poți să-i pui mufa lui Djokovic pe limba bocancilor și să zici în în presă înaintea meciului cu Roger că “Federer e cel mai bun jucător din istorie”, că te bănuiește lumea de personalitate multiplă, ca pe Jim Carrey în “Me, Myself and Irene”. Știu, Jim a făcut și filme mai bune, dar adevărul e că și Tomas a avut idei mai inspirate în carieră.

berdych

În fine, trecem la meci, că de-aia ne-am adunat aici, nu să vorbim despre fetișurile fiecărui jucător de prin circuit. Nu de alta, da’ dacă ajungem pe la Nadal și Dustin Brown, iese un serial care-i dă rușine lui “Tânăr și neliniștit”.

Semifinală între Roger Federer și Tomas Berdych. Un tip care juca pentru a ajunge în a 29-a finală de Grand Slam (din care a câștigat 18), respectiv un tip care și-a trăit cariera pistonând betoane în încercarea de a prinde măcar un loc la business în avionul istoriei tenisului. A fost aproape în 2010 tot la Wimbledon, da’ a dat de Nadal în finală și a intrat direct în frână de motor, așa cum intră toți challengerii când dau de cârligele spaniolului.

Și Roger a început meciul cum trebuie să-l înceapă un tip de 35 de ani care a pierdut doar două meciuri pe parcursul anului: cu elan sănătos și cu convingerea că fiecare minut în minus petrecut pe teren în semifinală înseamnă un break în plus în finala cu Cilic. Așa s-a născut un break venit foarte devreme, iar fanii lui Roger opriseră deja televizoarele pentru a devaliza rafturile cu bere și ciocolată cu lapte din Alpi din supermarket-uri în așteptarea finalei. Mare greșeală au făcut. Pentru că oamenii au pierdut rebreak-ul lui Tomas și privirea incertă a lojei lui Federer din acel moment. WTF, tipul ăsta nu știe că nuntă, de ce naiba s-a îmbrăcat în alb, ca mireasa?

Dar mișcarea tectonică a fost de scurtă durată, mai ales că Roger nu prea are zone cu bulină roșie prin jocul din anul de grație 2017. Și cei doi au ajuns umăr la umăr în tiebreak, acolo unde Federer a tras un kickdown și l-a lăsat pe Tomas în colb. 1-0 la seturi. Băieții ajunseseră deja la supermarket, s-au uitat pe aplicațiile de live score și au observat asta, deci și-au continuat cumpărăturile impasibili.

Setul doi a avut în mare aceeași poveste, cu excepția faptului că niciunul dintre cei doi jucători n-a mai tras îndeajuns de tare la vâsle încât să-și încurce adversarul. Asta chiar dacă statistica prezentată pe ecrane ne arăta că game-urile pe serviciul lui Federer se termină în medie într-un minut, în timp ce cele ale lui Berdych durează de cinci ori mai mult. În traducere pentru prietenii noștri aterizați pe aici de la alte sporturi, cehul traversa hăul mergând șontâc pe coardă, în timp ce elvețianul folosea podul de lângă pentru a traversa relaxat cu cireada de vaci mov. Dar Berdych a rezistat curentului și a ajuns din nou în tiebreak, unde Roger a pus iar pixul pe foaie și-a făcut 2-0 la seturi.

Văzând că nu merge cu șmecheria cu tiebreak-ul, Berdych a decis ca în al treilea set să nu mai ajungă în situația de a trage de la 11 metri cu vulpoiul bătrân elvețian. Și chiar dacă de ceva vreme își duce veacul prin Monaco, acolo unde nu știe nimeni la ce preț a mai ajuns franzela, Berdych a dovedit că are în sânge apucături central-est europene și a decis că singura metodă de a scăpa de tiebreak este să-i ofere un break la 3-3 elvețianului. Iar asta s-a transformat rapid într-un bulgăre de zăpadă care i-a mâncat meciul lui Berdych.

7-6 7-6 6-4, iar Federer va juca în finala cu Cilic din postura jucătorului care nu a pierdut niciun set la ediția asta a Wimbledon-ului. Cam cum a făcut Nadal la Roland Garros, dar cu reverul executat cu o singură mână și fără chiloți scoși din fund la fiecare serviciu.

Marin Cilic – Sam Querrey 6-7 6-4 7-6 7-5

Nu știu care unde citește cronica asta, dar opriți-vă din ce faceți și imaginați-vă următoarea treabă: îi iei pe Wladimir Klitschko și pe Floyd Mayweather, îi legi cu mâinile la spate de câte un scaun, îi așezi față în față și-i rogi să-și vireze capete-n mufă până când unul dintre ei e nevoit să cheme salvarea. Cam așa a fost semifinala dintre Sam Querrey și Marin Cilic, care au jucat un meci în care cel mai lung schimb de mingi a fost ăla de după game-ul 7, când arbitrul a cerut textual “new balls”. În rest, dacă le puneai în mâini câte o bâtă de baseball și-i rugai să joace cât pot ei de elegant, partida ar fi arătat probabil identic.

Până la urmă, nu prea ai la ce altceva să te aștepți de la un meci care a pus în față doi tipi de 1.98 metri pe cap de vită furajată și care s-au prins destul de repede în carieră că de la etajul doi nu e nevoie să înveți reverul cu o mână și secretele forehand-ului inside out, pentru că dacă plesnești mingea de-i dezintegrezi pâsla s-ar putea să-ți iasă niște calcule interesante. Mai ales pe terenuri cu suprafață rapidă, acolo unde mărunții care au sub 1.80 simt nevoia acută de a-și lega centura de siguranță pe serviciul adversarului.

La fel cum se întâmplă în mai toate ocaziile în care se întâlnesc față în față doi tipi care-s incomodați vizibil să joace tenis pe Central Court atunci când acoperișul terenului e închis, ne puteam aștepta la absolut orice de la meciul ăsta. Poate chiar să se termine după vreo zece ore de tenis inspirat din războaie și după seturi oprite doar de tiebreak-uri, pentru că de obicei băieții ăștia nu-s în stare să câștige pe serviciul adversarului din aceleași motive pentru care adversarul nu e în stare să câștige pe serviciul lor. Până la urmă nu trebuie să mergem mai departe de 2012 ca să vedem cum un meci din turul al treilea între cei doi s-a terminat 17-15 pentru Cilic în setul decisiv, partida fiind pe atunci a doua cea mai lungă din istoria competiției. Deci, când ăștia doi se pun la discuții, șezătorile din Moromeții par gheparzi care aleargă antilope.

Ce ne-a salvat în 2017 de la chinul de a vedea patru ani de tenis cu lansatorul de rachete a fost însă faptul că Cilic are o viteză-n plus când vine vorba de inteligență motrică. Dacă Sam Querrey se mișcă de parcă-i prăjină segmentată cu balamalele ruginite, Cilic le are unse recent. Iar asta l-a ajutat să adune 70 de winnere în semifinala de azi (versus 46 ale adversarului lui), lucru care spune multe despre capacitatea lui Querrey de a acoperi terenul cu pașii ăia ai lui de triplusaltist în reluare care de vreo 29 de ani nu găsește groapa cu nisip.

După ce a pierdut primul set la tiebreak, Cilic a pus fix atâta sare și piper pe jocul său încât să-i încurce calculele americanului care urmărea să readucă națiunea cu steagul pe chiloți într-o finală de Grand Slam. Chestie pe care frații noștri de peste Ocean n-au mai reușit-o de pe vremea în care Roddick ne demonstra că nu-i musai ca originea serviciilor tunate să fie un tip care știe mai clar decât INMH dacă plouă sau nu mâine.

Băi, și ca și cum n-ar fi fost totul extrem de clar, iese Cilic la conferința de presă și zice: “Per total, cred că nivelul a fost foarte, foarte ridicat”. No shit, Sherlock.

Una peste alta, Marin Cilic revine într-o finală de Slam după ce acum trei ani s-a dus la New York ca să viziteze Statuia Libertății, dar s-a întors la Zagreb cu trofeul de la US Open. Treaba e că acum bate la ușa apartamentului în care Federer se simte atât de acasă, încât umblă vorba că englezii vor să schimbe numele arenei centrale în Roger Federer Court, doar că proiectul e blocat pentru că elvețianul nu se mai dă dus. Dar la ce bricege bagă omul în ultimele luni, e și păcat să ne gândim că singurul mod în care l-am mai putea admira pe Roger e printr-o placă omagială.

ACESTE TEXTE ÎȚI SUNT OFERITE DE:

Vizual Eurosport


Seria de articole Wimbledon 2017, faza pe slice vă este oferită de Eurosport, singura televiziune care transmite integral și exclusiv cele patru turnee de Grand Slam în România. Încasările vor fi donate în scop caritabil.

Ce meciuri nu trebuie să ratezi la Wimbledon în ziua a 12-a (sâmbătă, 15 iulie) 

  • Cele mai importante partide se văd exclusiv pe Eurosport.
  • Toate meciurile sunt online pe orice device prin Eurosport Player.

Finala feminină
V. Williams – G. Muguruza (16:00)

Finala dublu masculin
L. Kubot/M. Melo – O. Marach – M. Pavic (17:30)

Finala dublu feminin
YJ. Chan/M. Niculescu – E. Makarova/E. Vesnina (19:00)

 

Mircea Meșter on EmailMircea Meșter on FacebookMircea Meșter on InstagramMircea Meșter on LinkedinMircea Meșter on Twitter
Mircea Meșter
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

Leave a Reply