Wimbledon 2018, faza pe tușă. Reverele lui Georgescu: Pietricica din pantof

Jelena Ostapenko, v-am mai spus?, e fascinantă. Retează fiecare schimb de mingi de zici că după meci are întâlnire cu cel mai frumos bărbat de pe planetă și vrea să termine cât mai iute. O și văd, ajunsă la restaurant, cu părul încă ud după un duș rapid, trepidând pe scaun, în timp  ce respectivul taie tacticos vita argentiniană și-i vorbește despre Renaștere și parfumuri, până când ea nu mai rabdă: „Auzi, Giordano, lasă vrăjeala, îți place de mine sau nu?”.

Ai senzația că pentru ea nu contează rezultatul, cât să demonstreze cât de bună e. Nu negociază, nu schimbă, nu se adaptează: adversara trebuie să facă toate acestea. E ca o trupă de punk, zgomotoasă și agresivă din prima până-n ultima secundă a jocului. Iar când mecanismul se rodează și loviturile încep să-i intre, tenisul ei este devastator.

Aș fi vrut să o văd jucând împotriva Serenei Williams. Din câte știu, s-au întâlnit o singură dată, la finele anului trecut, într-un meci demonstrativ după ce Serena născuse.

Embed from Getty Images

Amândouă și-au găsit însă nașul la Wimbledon. Revenită după un an slab, Angelique Kerber poate fi mai enervantă ca o pietricică în pantof. Te descalți, scuturi pantoful, zici c-ai scos-o, dar ea e tot acolo și te bate. Rezistența ieșită din comun a germancei a făcut-o pe Serena să semene cu un tanc de jucărie care, după ce dărâmă casa păpușilor, prinde un nasture în șenilă și începe să se rotească bâzâind pe covor.

Extraordinară această Kerber! Bănuiesc că respinge mingi și la micul dejun, cu o ceașcă de cafea în cealaltă mână.

Embed from Getty Images

La băieți, semifinalele au durat, cumulat, cât o convorbire telefonică între două femei. Partida Isner – Anderson a semănat cu un concurs de slam-dunk-uri cu adversarii cățărați pe scăunele. Șase ore și 36 de minute a ținut: până și Poșta Română se mișcă uneori mai repede. Un singur set, cel de-al patrulea, nu s-a lăsat cu tie-break. Ultimul, care s-a terminat până la urmă 26-24 pentru unul dintre ei, trebuia să fie tot tie-break, dar la Wimbledon nu se poate.

Bineînțeles că s-a reluat discuția dacă n-ar trebui introdusă această metodă și în setul decisiv, iar ambii jucători au subscris ideii. Dar să nu ne mințim, nu-i suficient: dacă fiecare își câștigă serviciul, și tie-break-ul poate dura cât „Tânăr și neliniștit”.

Propunerea mea este: dacă ambii jucători au peste doi metri, să se treacă direct la loviturile de pedeapsă. Unul dintre ei servește, celuilalt i se instalează o poartă, lată cât careul de țintă de la serviciu, pe linia de fund. Dacă până atunci urmărim un concurs de bătut cuie, măcar la acele secvențe să ne distrăm.

Embed from Getty Images

La fiecare turneu de Mare Șlem există o partidă care ne reamintește de ce iubim tenisul. Așteptam un Federer-Nadal în finală, dar am avut parte în semifinală de un alt clasic: Nadal versus Djokovic. A fost una dintre acele întâlniri în care fiecare jucător scoate nu numai din el, dar și din celălalt tenisul cel mai bun. A fost, revenit miraculos, de parcă i-ar fi mâncat tot spanacul din cutie lui Popeye, Djokovic.

Despre finala masculină niciun rând. N-a fost un meci, ci un act de justiție.

Embed from Getty Images


Articolul apare și pe site-ul autorului, www.adriangeorgescu.ro


Aceste cronici îți sunt oferite de:

Mircea Meșter on EmailMircea Meșter on FacebookMircea Meșter on InstagramMircea Meșter on LinkedinMircea Meșter on Twitter
Mircea Meșter
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.