Wimbledon 2019, faza pe tușă. Finala feminină: Comoara din insulă

Să tot fie vreo 18 ani de atunci. Cori Gauff nu era nici măcar un punct la orizont pe lunetă. Undeva la etajul al optulea al unui bloc din Bistrița, stăteam pe scaunul din lemn troglodit al lui nea Lazea. Un vecin pensionar care fusese frizer pe vremuri și care își mai rotunjea veniturile băgând foarfecele în pletele celor care vedeau puținele frizerii de atunci ca pe lăcașuri de cult în care luxul de a fi tuns rapid și parfumat era greu tangibil. Așa că mergeam o dată pe lună la nea Lazea ca să mi-o iau în freză: omul își mișca ordonat și tacticos obiectele contondente prin păr, profitând și el de faptul că pe pereții camerei mele stătea atârnat Zidane, nu Neymar. Și când Zidane e Dumnezeu, nu visezi plating-uri capilare și creste de veveriță, ci pase și magie.

Era seară, era mijlocul verii, era cald de lăcrimau icoanele și două ferestre deschise însemnau cel mai bun sistem de aer condiționat pe care-l puteai găsi la acea vreme. În timp ce nea Lazea începuse să-mi defrișeze fir cu fir căpățâna într-un proces fin care dura de fiecare dată cât juma’ de Slam, într-o cameră alăturată, în fundal, se auzeau știrile din sport. Ne-am oprit amândoi din povestit despre nimic atunci când am auzit că Andrei Pavel a câștigat Masters-ul de la Montreal. Pavel, nenică. El, care mânca zgură cu lapte la micul dejun, i-a luat pe toți la ciomege prin Canada, pe hard, și a câștigat ceea ce urma să se dovedească cel mai mare turneu din carieră. Omul prinsese o săptămână excepțională, ca-n jocurile alea în care personajul pe care-l comanzi pornește cu viteză printre stegulețe, tu intri-ntr-un fel de transă și termini stagiile unul după altul fără să înțelegi cum dracu’ faci de fapt asta. Dacă noi slalomăm însă printre pixeli, Pavel reușise asta live, pe teren, timp de o săptămână în care mi ți i-a-nșirat ca pe șosete pe d-alde Roddick, Haas, Clavet, Arazi și pe Patrick Rafter în finală.

Aceste cronici îți sunt oferite de:

A fost un moment masiv pentru tenisul românesc, care la vremea aia respira greu și se bucura de un sfert de finală prin turnee ca de o mărire de salariu. Eram încă salvați de atletism, canotaj și mai ales de gimnastică. Ajunsesem la momentul în care săream prin casă ca lăcusta la finalul unui meci de dublu pe care Mergea și Tecău – pe atunci de-abia scăpați de oracole – băteau în Ecuador cu 13-11 în decisiv într-un playoff de Grupă Mondială în Cupa Davis. Mai târziu, ne-am bucurat la lucruri și mai tâmpite: când Hănescu punea o scurtă reușită la US Open, aveam două zile de știri din sport la TV. Primeam emoție dintre tușe, dar dozele erau atât de rare și atât de insuficiente, încât după două zile ne întorceam la ale noastre.

Și iată-ne în 13 iulie 2019, într-un moment de grație în care nimeni nu credea că vom ajunge prea curând. Nea Lazea e erou involuntar în cronica unei finale de Wimbledon, tipul care se tundea atunci a renunțat la posterele cu Zidane pentru că nu se cade să faci asta când scrii despre echipa lui și se tunde în sfârșit la frizerie (tot scurt, cu mașina, îmi păstrez respectul pentru timpul hairstyliștilor), iar o fată din Constanța care pe atunci era cât racheta câștigă finala de la All England Club cu Serena Williams.

Embed from Getty Images

Pare-se că tot secretul e să visezi constant, fără să ții cont de curent, în direcția în care simți că trebuie s-o faci. Și se va întâmpla.

Simona Halep – Serena Williams: 6-2, 6-2

Nu știu dacă v-am mai spus asta, dar îmi place masiv să analizez statistici înainte de meciurile importante. De exemplu, statisticile spun că rata de fertilitate în Uzbekistan în 2017 a fost de 2,5 copii la fiecare femeie, iar Africa de Sud a ajuns la 79.8% teren agricol din suprafața totală a țării. Bravo, Uzbekistan și Africa de Sud, suntem cu adevărat mândri de voi.

Revenind la zgura cu păr pe care se joacă finalele de la Wimbledon, dacă stăteai să înghiți știrile și materialele dinaintea finalei ăsteia, te numeai Simona Halep și n-aveai altă treabă în afară de pierderea timpului de pomană pe internet, părea că n-avea rost să te mai prezinți la meciul ăsta.

Embed from Getty Images

Au trosnit toți din toate direcțiile cu scorul la întâlniri directe, cu calcule care tindeau să ne explice câtă Serenă mai încape în vitrina Wimbledon-ului, cu povestea revenirii după lăuzie sau cu povestea revenirii de după revenirea de după lăuzie. Și pentru că majoritatea publicaților de tenis cu damf planetar bagă ventilație dinspre State, aveam la un moment dat impresia că oamenii se miră mai tare de prezența Serenei în meciul asta decât de faptul că o fată venită din țara în care gazonul se tunde, nu se calcă, a ajuns să bage pedale în finala de la Wimbledon. Mică și concentrată în sticluță, așa cum e ea, Simona a jucat în presa de-afară rolul challenger-ului. Singura referire în termeni corecți la ea era faptul că i-a administrat intravenos Serenei unul dintre cele 4 seturi la zero pe care Mama Lor le-a preluat pe grumaz în toată cariera.

Ce să mai, era ca pe vremuri, când campionilor mondiali de categorie grea la box li se mai ridica o minge la fileu de câte un impiegat.

Dar asta nu e neapărat rău. O știm pe Simona. Și știm că, atunci când e lăsată să-și calce liniștită fustița înainte de meciuri și nu are de cărat în spate ditai locul 1 mondial, fata respiră mult mai relaxat. Din partea asta de lume, totul se vede superb, de altfel. Dacă dăm la o parte ciocănitoarele transpirate cu polipii în brâu care mestecă sârmă ghimpată pe interneți, prezența Simonei în a cincea finală de Slam pe trei suprafețe diferite (una dintre cele doar cinci jucătoare active care au reușit asta, mestecați asta puțin, vă rog) este un fenomen aproape inexplicabil. Fata asta a răsărit fără niciun context pozitiv, așa cum în crăpăturile din asfaltul șoselelor se ivește din când în când o margaretă. A venit, s-a cățărat, s-a legat de vârf, a tăiat cablul tirolienei pe care cele din jurul ei făceau un du-te vino în ritm sudat și a rămas acolo, la înălțimi, obișnuindu-se cu aerul tare și tăind din când în când bilete la show-urile pe care le-a ținut în toată lumea.

Embed from Getty Images

Am ajuns atât de alienați de momentul ăsta luminos, încât prezența într-o semifinală de Slam ni se pare o contraperformanță dacă nu e dublată de calificare în finală. Ba chiar și finala li se pare unora inutilă dacă nu-i câștigată. E frumoasă țara asta, mânca-i-ar tata de campioni mondiali la ridicarea baxului de bere și la deșertarea scrumului de țigară direct pe străzi. Probabil că din Geneză lipsește capitolul în care au fost produși românii: cu ce sârmă și cu câtă bandă de izolare au mai rămas de la “Să se facă lumină”, cu ce materiale au mai rămas de la cameleoni și cu urechi apărute fix înainte să se dea ordin pe unitate ca în ultima zi să înceapă odihna. Atât am auzit, atât facem.

Dincolo, o fată și atât. Singură între linii pe care și le-a transformat în reperele pasiunii, ale meseriei și apoi ale vieții. Prea concentrată ca să fie adevărată, prea serioasă ca să fie reală, prea determinată ca să fie a noastră, prea plină de substanță ca să ne reprezinte, prea insistentă ca să rămână aici și să-și tocească sandalele între ghișee. Exemplul perfect al faptului că niciun tipar nu-i reper, că niciun șablon nu ține de foame. Călare pe toți demonii lumii ăsteia, Simona a reușit să construiască în ultimii 6 ani o poveste care imaginată înainte de 2012 ar fi fost așezată fără urmă de îndoială la categoria SF în biblioteci.

Embed from Getty Images

Iar toată povestea asta se vede nu doar de aici, ci mai ales din afară. În fiecare centru de presă al unui turneu stă o mână de jurnaliști specializați care se plimbă prin toată lumea la toate turneele WTA de pe întreaga lungime a unui sezon. Îi recunoști imediat, pentru că pun cele mai bune întrebări la conferințele de presă, stau grupați în zona de lucru a centrului și își permit glume contextuale cu fiecare jucătoare în parte. E o atmosferă atât de intimă între ei și jucătoare, încât asistând la peisajul ăsta te cam simți ca un soi de jurnalist auto care s-a apucat acum trei ani de scris despre tenis. Oamenii ăștia o iubesc pe Simona. Au fost de față la întreaga ei evoluție și o iubesc pentru că-i deschisă și că îi privește ca pe o mână de prieteni cu care discută la cald despre te miri ce meci s-a terminat acum 30 de minute. Vorbeam în aprilie cu o jurnalistă din UK care mi-a povestit câtă tristețe a existat în grupul ăsta atunci când Simona a pierdut cu Wozniacki finala de la Australian Open și câtă bucurie s-a dezlănțuit atunci când Simona a înfipt în sfârșit mâna până la cot în zgura de la Roland-Garros.

Și asta se întâmplă pentru că nu ai nevoie de mult cap pe umeri ca să înțelegi și să apreciezi eforturile femeii ăsteia. Ai nevoie de două miligrame de empatie și de un centimetru pătrat de suflet. Știu, e o lume tâmpită în care apendicele astea sunt primele extirpate la contactul cu realitatea searbădă în care ne lovim de pereți ca bila de flipper de palete, dar e nevoie de un pic de exercițiu pentru ca oamenii să încerce să existe din nou. În special când scânteia e în fața noastră.

Embed from Getty Images

Trebuie să vezi cât soare e în furtuna din picioarele Simonei ca să înțelegi că între viață și sport nu există nicio diferență: piesele pe care le arunci pe tablă îți construiesc adăpostul care te apără la nevoie de grindină. Atât și nimic mai mult.

Așa. Mă scuzați, ați venit aici să citiți despre finală, este? Să-ncepem, deci, că doar n-oți fi plătit degeaba bilete. Se acceptă la intrare și dovada achiziției unui Porsche Macan în ultimele 6 luni, bineînțeles.

Așadar, Serena cu Simona în finala de la Wimbledon. Sună promițător, ce să zic? Aproape la fel de promițător precum Astra Giurgiu – FC Botoșani, meci jucat la aproximativ aceeași oră în noua ediție a Ligii 1.

Dacă la partidele de dublu mixt ale Serenei cu Andy Murray problema presei a fost să găsească o poreclă a echipei (Murrena sau Serandy, pentru că aici stă secretul viitorului umanității), propun ca meciurile dintre Serena și Simona să se numească de acum, simplu, Sirena. Nu știu cât se mai bălăngăne Mama Lor prin tenis – deși la cum le-a scuturat pe toate până la finală e loc de zeamă mulți ani de acum înainte, dar e clar că lucrurile sunt de acum puse la punct. Sirena să-i rămână numele. 150.000 de euro pentru orice încărcare a copyright-ului la Meșter, vă rog.

Embed from Getty Images

V-aș mai ține, pentru că trebuie să echilibrez cumva faptul că primul set al meciului ăstuia a durat mai puțin decât îți ia să fierbi un ou. Dar sunt unii care vor sport, așa că începem cronica în trombă. În timp ce noi ne rodeam deja al patrulea rând de unghii, Simona a intrat pe teren cu tupeu de Mamaia și a scăldat Wimbledon-ul în scatoalce încă de la primul cântec de cuc în iarbă. Dincolo, Serena a început meciul ca un tractor căruia nu-i pleacă șocul: troncănind degeaba.

S-a făcut 2-0 pentru a’ mică în doar patru minute, iar la 11 minute de la prima minge era deja 4-0 pentru Simona. A fost momentul în care m-am ridicat sănătos de pe scaun, am luat-o spre congelator și mi-am turnat o pungă de gheață în cap, ca să mă trezesc din somnul ăsta dulce ca amandina. Vez’ de treabă, urla telefonul cu notificări, semn că era pe foarte bune ce vedeam la televizor.

Embed from Getty Images

Erau deja clare două lucruri: deși Serena a intrat în meciul ăsta călare pe istorie și pe cifrele statistice, Simona intrase pe plus la toate celelalte elemente care țin de tenisul în sine. Cel mai evident era deplasarea în teren. Dacă a noastră semăna cu o gazelă căreia în loc de coadă i-a crescut o rachetă de tenis, Serena părea un soi de mașinărie de strung produsă în 1892 și pornită astăzi pentru prima dată în muzeu. Iar modul în care cele două jucătoare au lovit mingile din mișcare era direct proporțional: Simona agăța mingi care ieșeau din cadrul transmisiunii TV și le trimitea în terenul Serenei, în timp ce Serena avea probleme reale să pună înapoi în teren mingi de la nivelul fileului. Pentru că așa-i când până și tu rămâi cu gura căscată de “corner to corner defending”, cum ar boteza englezii în mod plastic stilul ubicuu de lucru al Simonei.

Pe cât de sănătos i-a intrat totul Simonei azi, pe atât de beteag a fost jocul Serenei. Pe lângă erorile neforțate care i s-au adunat Serenei în beci ca apa la inundație, să fii Serena și să termini un set la Wimbledon fără niciun as e echivalentul unei vacanțe de vară în Grecia fără să ieși din hotel.

Embed from Getty Images

Serena a reușit totuși să echilibreze setul pe fundul borcanului, dar fără ca Simona să cadă. Ba din contra, a noastră a extins colaborarea cu fabricile de elastic și a plusat la fiecare minge a Serenei care intra, totuși, în teren. Așa s-a mers servă la servă până când s-a sunat de ieșire: 6-2 pentru Simona. Cu a lor întrebându-se dacă nu cumva în terenul advers joacă mai multe Simone și cu Simona întrebându-se dacă leoaica rănită din partea cealaltă a fileului poate să ajungă cu ghearele la jeleu.

Răspunsul a venit destul de rapid în setul secund. Deși Serena a început setul al doilea răcnind a uragan la fiecare punct câștigat, Simona a așteptat liniștită până când adversarei i-a trecut febra. A privit calm la fiecare minge urlată, a agățat tot ce era posibil și și-a ținut serviciul cu religiozitatea cu care din corzile vocale îmi ieșeau onomatopee pe care habar n-aveam că le pot reproduce.

Impresia de echilibru a durat până pe la 2-2, când Simona a scos din poșetă iataganul. Cum americanii nu știu istorie otomană, Serena n-a înțeles exact la ce folosește arma asta care seamănă cu un cuțit de kebab și nu s-a autosesizat. Dinspre nord au început însă să intre bastârcile. De calitate, sănătoase, roșii în obraji. Pline de substanță și de dragoste pentru tenis. Pline de iubire pentru tușe, în special.

Embed from Getty Images

De la 2-2 la 6-2 în setul al doilea n-aș putea să vă spun cum naiba s-a derulat meciul ăsta. Ca în cazul momentelor de emoție puternică în viață, creierul a decis să facă o binemeritată pauză și să privească absent jocul fabulos al Simonei. Toată operația a durat doar 55 de minute, timp în care altădată (ehe, altădată) Simona de-abia se-ncălzea într-un meci Lauren Davis într-o dimineață de ianuarie pe care o vom ține minte mereu la capitolul “scurtcircuite”.

Dar știți ce vom mai ține minte mereu? Faptul că, din 5 finale de Grand Slam, Simona a câștigat două. Și că Wimbledon și Roland Garros vor fi de acum acasă pentru fata asta.

Și că Simona face anul ăsta 28 de ani. Și că dacă poți câștiga Wimbledon-ul atât de relaxată, poți câștiga orice meci, cu oricine, pe orice suprafață. Și că US Open e la lungime de un rever.

Și că nu am fi putut găsi o epocă mai bună să ne apucăm de cronici de tenis.

Embed from Getty Images Embed from Getty Images Embed from Getty Images Embed from Getty Images Embed from Getty Images

De basculat duminică la Wimbledon:

Finala masculină
16:00 Roger Federer – Novak Djokovic

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

22 Comentarii

  1. Ma inclin!!!
    Frazele acestea merita puse in caietul de proverbe si vorbe mestesugite.
    Bravoooooooooo!!!!
    “Am ajuns atât de alienați de momentul ăsta luminos, încât prezența într-o semifinală de Slam ni se pare o contraperformanță dacă nu e dublată de calificare în finală. Ba chiar și finala li se pare unora inutilă dacă nu-i câștigată. E frumoasă țara asta, mânca-i-ar tata de campioni mondiali la ridicarea baxului de bere și la deșertarea scrumului de țigară direct pe străzi. Probabil că din Geneză lipsește capitolul în care au fost produși românii: cu ce sârmă și cu câtă bandă de izolare au mai rămas de la “Să se facă lumină”.”

  2. Exact, uluitor, meritul ei exclusiv, tandru şi bine temperat articol, mulţumim pentru un regal de cronici, şi pentru finalul grandios!

  3. Mesterica,nu stiu cum reusesti. Iti roboteste creierasul ala tot timpul. Esti rapid,coerent si mai ales smart. Cred ca o sa-mi iau un Macan…

  4. Ești bun cu scrisul! Fabulos chiar! Aproape că Halep azi!
    Hai, că la București e 6 de acum! Ar fi un moment bun de mers la Universitate! Că o făceam pentru Hagi, acum e timpul să o faceți pentru Halep! Doar zic

  5. Bine zici. Imi pare rau ca nu sunt in Bucuresti. Acolo eram acum, singur sau cu mai multi.Merita cu prisosinta sa o sarbatorim in strada. Acum vorbim despre performante cu adevarat iesite din comun, nu doar despre o semifinala pierduta, de care ne-am bucurat ca fiind cea mai stralucita de pana atunci.

  6. Cel mai frumos text scris despre Simona. Deși si Camelia are cateva superbe.

  7. Minunata cronica, ca si jocul minunatei noastre Simona! Tot respectul, domnule M!

    • Mestere, sper ca macar Tu ai crezut in Ea si ai stiut ca azi castiga .
      N -am avut nici UN dubiu …
      De o saptamana imi fredoneaza mintea si inima :
      It’s now or never….( soundtrack ul penguinilor la hockey ,pe care-I iubesc la fel de mult ca pe Simo…)
      Daca te vei apuca (vreodata) de cronici la hockey,o sa intelegi ce zic :)
      Bravo Simona ! Good job Mester,as always ;)

  8. Ce faceti voi aici este arta.
    In opinia mea, voi si Treizecizero sunteti in presa romaneasca de sport ceea ce este Simona Halep in sportul din Romania, cei mai buni.
    Multumesc!

  9. “Dincolo, o fată. Atît. Singură între linii…” – meşter text. Felicitări! Ce hâdă tristeţe va fi fiind pe haterii Simonei! Care aşteptau intens, plini de speranţă, înfrângerea ei…

  10. Exceptionala cronica ca exceptional a fost si materialul clientului :) Multumiiiim :)

  11. Eram setată ca următoarea mașină pe care mi-o iau să fie Tesla, dar, începând de azi, iau in considerare și-un Porsche mai mic.
    Să vă dea Dumnezeu sănătate!

  12. Ma apucai, cu noaptea`n cap, sa lucrez “niste acte” si, dadui de acest articol. Ploua, ca toamna, iar mie imi curg lacrimile ca ploaia; nu mai vad cifre, nu mai vad litere. Cred ca nu mai lucrez nimic; plec la frizerie, sa ma tund. Avem si noi un “nea Lazea” si merg sa ii schimb posterele de pe pereti.

  13. O cronica sarita de pe fix , foarte faina si bine meritata de finala de la Wimbledon castigata de Simona .
    Initial m-as fi multumit si cu o victorie in 3 seturi , dar a fost fantastic ca a castigat in doar 55 minute aferente celor 2 seturi .
    Era imposibil sa piarda ! Simona a avut un plan de joc minunat si a fost peste tot pe teren returnand mingi imposibile si servind mai mult cu primul .
    Multumim !

  14. Sorana, pronostic gresit ! Ai lovit intr-un unghi prea ascutit, este out !

  15. Să citim cu serenitate povestea unei fete din Constanța care tocmai și-a câștigat renumele de galactică, după ce a aserenizat pe iarba de la All England.
    Meștere, mă înclin!

  16. Totusi, a mai fost ceva.
    Cineva, de sus, i-a cantat Serenei melodia lui Gil Dobrica, ” Hai acasa, hai cu mine”.
    De multa e nevoie ca o fata impietrita sa rosteasca aproape soptit catre Serena: “your time is gone”. Cum face betivanul talentat Russel, in Noah.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.