Wimbledon 2019, faza pe tușă. Finala masculină: Arca lui Nole

Superb tenisul, prieteni, este? Nici nu am apucat să ne revenim din beția zilei de sâmbătă și să realizăm că Simona Halep a câștigat titlul de la Wimbledon atât la tenis, cât și la 100 de metri plat, că am dat nas în nas cu celălalt tip de tenis. Un maraton în care au alergat umăr la umăr Nole și Roger fără să aibă habar cam pe unde e linia de finish.

Nici nu știu cu ce să încep. Cu faptul că am ajuns ca-n 2019 să traversăm duminicile cu ochii lipiți de sticlă ca ventuzele de vitrine, privind 5 ore cum niște băieți care împreună au 70 de ani împing limitele firești ale fizicii, lărgindu-le până când stă elasticul să pocnească? Sau cu faptul că ne-am călcat frumos cămășile și costumele, ne-am pregătit cravata, am pus de-un ceai, dar finalul partidei ne-a găsit pe toți sfârșiți pe canapele și fotolii, cu hainele rupte și agățate și cu urechile țiuind ca după trecerea unei unde de șoc? Sau poate cu faptul că n-am mai văzut de ceva vreme o finală de Grand Slam în care cei doi sportivi să nu mai aibă energie la final nici cât să se prăvălească unul peste altul la fileu, așteptând ca ceremonia să înceapă doar pentru a se termina naibii cât mai repede. Sau, cel mai bine, cu faptul că mi s-a terminat butelia cu oxigen privind meciul ăsta, așa că această cronică începe de la 1% baterie și se va termina unde-or vrea tastele.

Embed from Getty Images

Per total, partida asta a avut darul paradoxal de a ne face să ne săturăm de tenis în loc să ne facă să luăm racheta și să spargem T-ul cu servicii, încercând să imităm traiectorii văzute la greii sportului. Așa că nu doar că e ultima cronică de la Wimbledon, dar e și ultimul moment în care vreau să aud de tenis pentru câteva săptămâni. Și ceva-mi spune că Nole și Roger vor face același lucru: unul va pleca undeva în imensitatea oceanelor ca să vorbească cu pescărușii, să tragă în plămâni aerosoli de alizeu să se inspire din poziționarea atolilor, iar celălalt va închide ochii rezemat de-un deal verde și va asculta cu pleoapele căzute talăngile vacilor mov până se sună de Cincinnati, acolo unde va reveni cu placa video complet schimbată.

Embed from Getty Images

Dacă se strica astăzi la finalul meciului vreun OZN deasupra Wimbledon-ului și din el se prăbușea în fund pe gazon un extraterestru verde de sex incert care era ridicat imediat de forțele de ordine ce stau geană pe loja regală de pe Centre Court, arătarea s-ar fi uitat atent pentru două secunde pe fețele lui Roger și ale lui Nole și ar fi băgat membrul superior drept în foc că ăștia doi au trecut recent printr-o traumă majoră, nu au terminat o finală de Grand Slam. În plus, după expresia fețelor habar n-aveai care dintre ei a câștigat meciul. Ciudată specie e și tenisul ăsta lung și evident dureros pentru oricine-l joacă sau îl privește: e clar că nimeni nu se mai bucură de la un moment încolo, dar nici n-am prea vrea să se termine tocmai pentru că asta ar însemna că unul dintre cei din teren trebuie să piardă.

Aceste cronici ți-au fost oferite de:

Practic, singura veste bună în tot peisajul ăsta post-apocaliptic a fost faptul că într-un meci între Federer și Djokovic nu mai vedem la final fața acră a lui Mouratoglou în tribună, susținându-și hoarda de sportivi crescuți sau alergați prin împărăție. E bine și-așa. Iar dacă pentru asta trebuie ca un tip de 37 de ani să-și scuipe plămânii la 12-12 în setul decisiv, fie. Treacă de la noi.

Novak Djokovic – Roger Federer: 7-6, 1-6, 7-6, 4-6, 13-12

Adevărul este că finala asta a arătat și fabulos pentru o perioadă mare și întinsă de timp. N-a fost formată doar din fețe înnegrite de efort, din mingi deshidratate și din organe leșinate care le atârnă jucătorilor din colțul gurii în singurul meci în care Nole a avut în sfârșit argumente pentru a bate mingea de 89 de ori înainte de fiecare serviciu, trăgându-și sufletul.

Nu.

Primele trei seturi au fost concert pentru vioară și orchestră. O simfonie de lovituri superbe, cu doi jucători care păreau că-și dispută finala internațională de arte plastice în probe precum creativitate și percepție vizuală. În ramă au intrat în special backhand-ul în cross scurt prin care Federer transforma momentele grele din defensivă în atac și, de cealaltă parte, loviturile hibrid baros-pensulă cu care Nole termina brusc pe vinclul terenului schimburi de mingi care altfel nu păreau să aibă orizont de finalizare.

Embed from Getty Images

Primul set a fost atât de curat, încât am intrat într-o rutină tipică tenisului masculin: mingile de break au fost rare ca un politician bine intenționat, fiecare dintre cei doi jucători construindu-și propriul castel la serviciu și atacând cu furculița din plastic cazemata adversarului atunci când se afla la primire. Doar Roger a avut câteva puseuri de pedală, însă Nole le-a calmat limpede și nemțește, ca un adevărat sârb care mai trece pe acasă doar în vacanță. S-a ajuns în tiebreak, acolo unde Roger a părut că rupe primul lanțul la 5-3 doar pentru ca Novak să întoarcă talazul spre el cu patru puncte consecutive.

Era prea devreme în meci pentru ca pe fața lui Roger să citești vreo grijă. S-a așezat omul tacticos pe scăunașul verde de la Ikea pe care regina îl oferă jucătorilor pentru că-i greu să mai rămână bani după ce pui atâtea hectare de rulou de gazon, și-a scos tricoul, a înfipt altul, a luat racheta și, 25 de minute mai târziu, se arunca relaxat pe același scaun cu 1-1 la seturi.

Embed from Getty Images

Nu știm exact unde-a dispărut Nole în setul secund, pe care l-a pierdut cu 6-1 într-un ritm demn de sprintul simono-serenian de ieri. În prima fază, am încercat să-l căutăm pe teren, dar nu era nicăieri, în timp ce Federer era peste tot. Apoi, am încercat să analizăm din gesturile lui dacă nu cumva vorbim de o problemă sistemică în condițiile în care omul aterizase forțat pe ce-a mai rămas din gazonul briților la o minge din finalul primului set. Dar nu era nimic. Nole a pus pur și simplu la treabă infima bucățică de parte balcanică din propriul ADN și, după ce Roger i-a luat primul break al meciului chiar în primul game, a decis să renunțe la setul secund, pe care l-a predat ca pe o carte restituită la bibliotecă: fără comentarii și fără opoziție.

Embed from Getty Images

Fanii lui Roger își frecau mâinile ca discurile de ambreiaj: mai văzuseră undeva scenariul ăsta. Poate undeva în istoria celor 20 de ani de tenis în care i-au admirat mecanismele elvețianului. Sau poate chiar în semifinala cu Nadal de acum două zile. Doar că, spre deosebire de Rafa, Nole n-a frânat brusc pe banda de urgență, încercând să înțeleagă cum și pe unde a intrat pe autostradă pe contrasens înainte ca Roger să-l ia pe sus cu cisterna de lapte și să-l trimită în decor.

Nu, stimați telespectatori și dragi iubitori ai sportului cu balonul pufos. Simțind momentul constipat din meci, Nole a apăsat rapid butonul de panică și a revenit la setările din fabrică, acolo unde lăsase meciul la finalul setului întâi. Așa că s-a revenit la ritmul “Na-ți-o ție, dă-mi-o mie” din primul set. Riscuri spre zero din partea ambilor jucători, cu Roger demonstrând, ca-n viață, că un serviciu bun te scapă de griji. Și cu Nole salvând singura minge de break scăpată printre degete. Doar că pe Roger l-a ținut serva erectă până-n tiebreak. Acolo, omul a simțit din nou nevoia de a îndoi laptele cu apă, moment în care Nole l-a prins, l-a amendat și l-a trransformat pe elvețian în jalon.

Embed from Getty Images

Lucrurile erau destul de clare deja în acest moment al meciului. Dacă setul ajungea în tiebreak, Nole lua frișca de pe amandină. Dacă, în schimb, Roger reușește să-i fure un break colegului de celulă de criză, Nole preferă să cânte la altă masă, lăsând grajdul să ardă din temelii.

Zis și făcut. Doar că, în paralel cu încercările lui Roger de a forța cordonul de jandarmi ai sârbului, s-a lăsat peste meciul ăsta o pâclă de oboseală cruntă care a început să afecteze vizibil calitatea jocului. Așa că finala s-a transformat într-un “Pase-pase-gol” în fața blocului. Mirosind izul de sudoare, Roger a abuzat de scurte, chemându-l pe Nole la fileu la fiecare două mingi. Demonstrația de trickshot a continuat până când sârbul a clacat, aruncându-i lui Roger două break-uri în brațe. Nole a încercat să recupereze spre finalul setului, când prima sa minge de break a fost transformată în eseu, însă avansul elvețianului era deja prea mare. Aproape la fel de mare ca cel pe care Elveția îl are în fața Serbiei pe partea economică.

Embed from Getty Images

Iată-ne, deci, la 2-2 și stând drepți în fața necunoscutului. Nescunoscut care în cazul majorității celor lipiți de scaune a început cu o cină frugală basculată în galop, pentru că familia urlă că vrea atenție, dar nimeni nu-și permite să piardă vreun punct din ceea ce părea că va fi în continuare un concurs de vânătoare în care ambii jucători au în lunetă extrem de puținele erori ale celuilalt.

Iar dacă tot e pauză de masă, să facem și noi o pauză din treabă și să aplaudăm eforturile grădinarilor de la Wimbledon. Finalele s-au jucat practic pe țărână în partea din spate a terenului de pe Central, însă a părut că nu s-a ajuns iar la plasa de Buzău, ca-n anii trecuți, în ciuda faptului că șosetele ambilor finaliști au arătat la final ca după un meci în fabrica de ciment de la Tașca. Însă nu putem să nu aplaudăm specialiștii în horticultură care au reușit să inventeze gazonul de 5 milimetri înălțime ce rezistă impasibil la exercițiile de șpagat extrem pe care le scoate Nole din breloc atunci când e întins de adversar. E adevărat că, în bucuria de după titlul luat de Simona cu o zi înainte, nu a mai contat că ambele meciuri s-au jucat pe o suprafață hibridă format din colb, zdrențe de iarbă și var, deci de data asta sărim peste tradiționalele palme peste frunte și lăudăm eforturile oamenilor. Uneori, mai ales atunci când oricum nu mai contează, învățăm să fim empatici și să apreciem intențiile, nu neapărat rezultatele. Bravo, Anglia, o echipă națională de fotbal care să câștige un amărât de titlu îți mai trebuie și stai binișor când e vorba de gazon.

Embed from Getty Images

Așadar, set decisiv. Cu Roger funcționând parcă la o turație ceva mai coborâtă, element care ne-a adus brusc aminte de faptul că omul avea deja patru Slam-uri în anul în care Cori Gauff puncta pentru prima dată pe tabelă în scorul Apgar. După ce s-a salvat de la înec revenind de la 15-40 la 2-1 pentru Nole, Roger a sucombat în suc propriu câteva game-uri mai târziu, când Djokovic a făcut 4-2. Luând în considerare istoria meciului, ne așteptam ca setul decisiv să se transforme în tobogan pentru cel condus. Doar că psihicul nu îmbătrânește în ritmul fizicului, iar Roger n-a întors creștinește celălalt obraz, ci a scos din trusă aparatul de scărmănat moștenit de acum șase generații de crescători de vite furajate și i-a trecut racheta lui Djokovic prin mașina de muls. Era egal din nou, frați și surori într-ale chinului. Era egal din nou, iar până la 7-7 la game-uri s-au băgat iar amândoi în propria carapace, încercând să se ferească de potop pe serviciul advers și să fugă cu punctele pe propriul tocător.

Embed from Getty Images

Au fost game-urile în care pe Mirka au luat-o frisoanele, îmbrăcând o foarte elegantă geacă din denim ca să-și acopere rochia înflorată cumpărată probabil de la târgul organizat în Zurich cu ocazia Zilei Agricultorului. Nu ne băgăm în zona fashion, nu e tocmai aria noastră de expertiză, (știm, totuși, că geaca e din denim, nu din blugi, deci vă rog să se noteze că plecăm cu măcar un punct din oficiu), dar ne e clar că până și nănașa Ostapenko găsea o rochie asortată cu evenimentul. Nănașă care, apropo, a pierdut astăzi finala la dublu mixt împreună cu fratele Lindstedt. Când e să te urmărească ghinioanele și să te găsească spurcăciunile celei mai frumoase și mai elegante națiuni din sud-estul Europei, găsești înfrângeri și-n turnee de care nu-i pasă nimănui. În fine, a făcut Leana ce-a făcut și-a fost nevoită să stea la Londra până la intrarea trenului la depou, deși fata își vărsase troaca în cap încă din primul tur la simplu. Asta înseamnă să trebuiască să-ți plătești cazarea și mesele din banii câștigați la Roland-Garros de acum doi ani.

Embed from Getty Images

Dăm legătura din nou în Regie la finala băieților, unde Roger face 8-7 pe serviciul lui Nole și urmează să servească “for the Championship”, cum ne indică triumfal grafica britanică. Ar fi fost al nouălea Wimbledon pentru Federerică și al nouăzecilea argument al nostru ca să-l obligăm moral să-și apere titlul și la anul. Deși a dus Zastava pe marginea prăpastiei la 40-15 și a avut două mingi care ne-ar fi salvat de la finalul stors de scântei de care am avut până la urmă parte, Roger a dat de un joc tactic excelent al lui Nole, care i-a taxat elvețianului fiecare mișcare neinspirată în teren și a revenit pe orbită, egalând la 8. Mirka a sucombat, și-a înfipt degetele-n țeastă și mai avea puțin până să intre pe teren să-l bage-n casă de urechi pe Roger, care nu avea de gând să se-ntoarcă de la bătutul mingii cu prietenii din țările în curs de dezvoltare. Între timp, din loja lui Nole curgea lavă, aparatele detectând și un mic cutremur în momentul în care sârbul a luat break-ul și a pornit călare spre 12-12.

Embed from Getty Images

Iar ăsta e paragraful în care le mulțumim – în numele tuturor organelor interne afectate de statul îndelungat pe scaun – numiților John Isner și Nicolas Mahut, cei care i-au convins pe tradiționaliștii de la Wimbledon să renunțe la ideea de a transforma tenisul în mașină de tocat carne. După ce acum nouă ani au jucat un tenis de poveste, adică un meci care a durat trei zile și trei nopți, băieții au catadicsit să modifice regulamentul astfel încât să se evite pe cât posibil meciurile care se termină 70-68 în setul al cincilea. Așa că regulamentul nou spune că la 12-12 în setul decisiv se intră la penalty-uri, adică într-un tiebreak care are rolul de a scurta suferința ambilor jucători prin a-i oferi măcar unuia stimulentul victoriei pe fast forward.

Nu mai insistăm, pentru că ultimele puncte ale meciului au fost un amestec de anxietate, prudență și sclipiri tehnice scoase cu pompa submersibilă din talentul care colcăie constant în adâncurile mușchilor frânți ai celor doi jucători.

A câștigat în final Nole. Pentru că unul dintre ei trebuia s-o facă și pentru că tiebreak-ul a fost astăzi criptonita lui Roger.

Embed from Getty Images Embed from Getty Images Embed from Getty Images

Există meciuri la finalul cărora rămâi cu impresia că ambii jucători ar fi trebuit să primească câte o jumătate de trofeu, iar organizatorii să oficializeze scorul egal în tenis. În cazul finalei de Wimbledon de anul ăsta, sunt absolut convins că ambii jucători s-au bucurat mai degrabă de masajul și de baia de gheață de după meci decât de bucățile de metal cu care s-au pozat la final, de banii din cont sau de faptul că statisticile s-au strâns la capitolul titluri de Grand Slam. Apropo de asta, istoria va reține că în vara lui 2019 s-a ajuns la scorul 20-18-16 între Roger, Rafa și Nole la acest capitol, deși elvețianul a fost la un punct distanță de a face 21-18-15, asigurându-și astfel seiful pentru momentul în care va trage pe dreapta.

Embed from Getty Images

Dar nu avem nicio problemă să fim în continuare cu geana pe ei și să scriem despre asta și în sezoanele care urmează. Deci fiți pe fază, sarcasmul zboară la înălțimi mici în continuare. Între timp, faceți cumva și luați-vă câte-un Porsche, ați văzut unde a ajuns Simona după ce i-au făcut cadou băieții câte-un 911 pentru că a terminat timp de două sezoane pe prima poziție în Race to Singapore.

Ne recitim la US Open. Ba chiar și mai devreme, dacă sunteți cuminți și nu-l supărați pe moșu’. Fir întins.

Embed from Getty Images

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

3 Comentarii

  1. Multumesc pentru toate cronicile minunate, care au incantat, mai mult ca sigur, toti fanii ! Va asteptam cu nerabdare! Toate cele bune!

  2. Bravo pentru comentariu. Perfect subliniat toate aspectele meciului.

  3. Asa cum Roger este un pictor desavarsit pe terenul de tenis, la fel si Mircea Mester mi se pare un artist al imbinarii cuvintelor. Multumesc in numele tuturor iubitorilor de frumos!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.