Shredderer

Câți nu ne-am recăpătat credința în puterea celor sfinte când în 2017, la Australian Open, am primit ceva ce părea nu doar un Fedal nesperat, ci chiar ultimul de pe stoc? Dar uite că de atunci au mai tot fost. Am avut azi și o să mai avem, pentru că lumea cere, iar benzină în rezervor ar mai fi.

Zeii Ra și Ro vor mai încinge asfaltul din Australia până în New York, o să facă să tremure greierii de emoție în toată Marea Britanie, o să ridice 100 de metri în aer praful de zgură din Paris până când chiar și ultimul extraterestru de la birtu’ satului din Sistemul KOI-351 va pricepe că dacă ai Fedal în farfurie, aia nu poate fi victoria unuia sau înfrângerea altuia. Ci este, în primul rând, câștigul nostru. Al vampirilor activi și în șomaj, al mâțelor care miaună în timpul meciului că nu le-am hrănit de patru ore, al jupitarienilor angajați la stat și al cetățenilor onești din Sistemul Koi. Care ne citesc, cu siguranță, și pe care îi salutăm pașnic pe această cale. Khebs-829-ena, toate bune pe-acasă? S-au copt hortosceniile? E mare tufa de ștromblinex? Doamne-ajută.

Embed from Getty Images

Cam așa stă scris în fișa postului băieților ăstora: să ne tot explice ce e cu sportul ăsta și cu viața, în general. Ne scot din când în când la un tenis în care stăm cu inimile-n maxilar doar pentru ca tot noi să ne punem la final tradiționala întrebare „Cât naiba a fost exact scorul?”. Sau, poate, unii dintre noi se întreabă de ce la finalul meciului au așteptat să înceapă o festivitate de premiere? Pentru că uite, ce să vezi, asta nu a fost finala, deși am fi băgat mâna-n flex că așa e. Pentru că un Fedal este și va fi mereu o finală. Atât de mult se identifică cei doi termeni, încât nu înțelegem de ce nu ne referim la meciurile astea exact așa cum ar trebui s-o facem și să le numim, simplu, o Fedală – două Fedale. Indiferent dacă e în semifinală, într-un demonstrativ sau în visele în care noi suntem ăia ce stau lângă Xisca și o calmăm cu „Lasă, mămicuță, că acuș ajunge la 50 de ani, trece exclusiv pe dublu mixt și își face în sfârșit timp să te ia la dans”.

Aceste cronici îți sunt oferite de:

Roger Federer – Rafael Nadal: 7-6(3), 1-6, 6-3, 6-4

Felul în care încep de ceva timp Fedalele (am stabilit, nu mai insistați) ne este garanția că noi tot o să ne umezim ochii la o operă dramatică în trei din cinci părți cu Roger și Rafa chiar și când poștașul o să stea cu cupoanele de pensie lângă terenul ăstora, așteptând o semnătură pe țidulă în loc de autograf. Se transformă în obicei dansul de societate în care fiecare dintre ei își respectă serviciul, iar dacă nu se ajunge la tiebreak, cel mult se împlântă scurt bocancul în accelerație pentru un break venit de nicăieri, pe nesimțite. Ăsta e ritmul, pare într-o oarecare scădere, așa că peste 25 ani vom putea abera despre un Fedal echilibrat în finala de la Wimbledon, cu tensiune și deznodământ decis prin aruncarea unei monede de nepotul lui Kader Nouni. Atunci, doamnelor cititoare și domnilor cititori, Nadal și Federer își vor face griji reale că Nick Kyrgios Jr. a ridicat nivelul în ultimul sezon și uite-l că-i poate lua set lui Rafa în turul al treilea la Roland Garros. Bravo, familia Kyrgios. Ai stil.

Embed from Getty Images

Pe de altă parte, domnii ăștia doi se văd prin turnee de Grand Slam mai des decât se văd corporatiștii de rang secund în meeting-uri de conturare a strategiilor pe termen scurt, mediu și somn lung. Fedalele au ajuns să depindă de o mie de alte chestii total rupte de probleme normale cum sunt forma de moment, moralul sau tensiunea din racordaj. După atâta timp, ăștia doi or fi primii pentru care, în ziua meciului, chiar contează ascendentul lui Mercur și vaca mov de pe stradă care i-a tăiat calea lui Roger când mergea la psihanalist să îi alinieze chakrele.

Așa că nici primul set nu a fost în vreun fel pe care nu îl așteptam. Și asta e bine, că trebuie să ne acomodăm și noi cu momentul, să ne rezemăm în fotoliile pline de ace pe care le simțim deși nu-s acolo și să ne legăm neuronii astfel încât să vedem meciul de dincolo de meci. Cu creierul la ralanti nu poți pricepe, de exemplu, momentul din primul set când era 4-3 și minge de break pentru Rafa. Trebuie să te muți cu canapeaua în beciul Academiei Române, între rafturile de la secțiunea „Filozofie”, și să mesteci cărți până când vorbești în concepte suprarealiste cu toți parcagii din oraș. “Dă-i, dă-i, dă-i, dă-i cu empirismul care contrastează cu raționalismul lui Descartes. Stooop, că lovești concretul de abstract”.

Embed from Getty Images

Dar trebuie totuși să închei vacanța în fenomenologia vieții pentru că vine tiebreak-ul, moment în care se dovedește că e bine să fii bărbat însurat și cu atât mai mult bărbat însurat cu două perechi de gemeni și cu Mirka #mamalor. Chestiile astea te pregătesc probabil pentru momentul în care chiar e de ajutor să servești cu draci. Adică la 3-2 pentru Rafa, ca să te erijezi în cucul care iese din ceasul elvețian și cântă deja faimosul refren „Game, Set, Mister Federer”.

Embed from Getty Images

Dar îl mai știți pe Rafa, ăla căruia nu îi prea place iarba și e jucător de zgură? Da, Nadal e atât de îngrețoșat de tenisul pe gazon, că abia se abține să împartă covrigi pe fiecare poziție din tabloul de la Wimbledon. Setul doi ne-a arătat totuși că Roger și Rafa au o relație atât de bună, încât nu doar că se vizitează pe la turnee, dar au și luat din obiceiurile și tradițiile celuilalt. De exemplu, Fed a învățat treaba cu siesta spaniolilor: muncești cât muncești la început de tură și apoi închizi firma, pui pe ușă o foaie cu „servesc ca să aibă Rafa motive de bucurie. Revin în 40 de minute”, te pui la un somnic și te întorci mai târziu. La fel, Rafa a învățat de la elvețieni importanța egalității de șanse, așa că și-a activat drepturile. Și cât timp Roger era prea ocupat să servească anapoda pe primul serviciu și să își relaxeze încheieturile întinzând lovituri în aut, tăurașul a pus-o de-un 6-1 care să ne așeze cuminți pe gânduri și speranțe la un meci cât un weekend.

Embed from Getty Images

Setul al treilea ni s-a așezat la masă și a scos platoul cu puncte interminabile, cu chiuituri haiducești la Nadal și mârâituri de la Fed. Cât un meci e fiecare punct în care băieții ăștia fac exact ce-am vrea să facă: să nu se mai oprească. Pentru că da, probabil că tehnologia o să ne ducă pe Marte și o să ne ofere posibilitatea de a coace vinete pe panourile solare ale Stației Spațiale Internaționale, dar la ce bun atâta progres tehnologic dacă nu fac ăștia o capsulă în care să ne uităm când avem nevoie de asta la un punct veșnic între Rafa și Roger? Revenind însă în cerurile în care Fedalul își trăia momentele de glorie, setul trei nu a mers unde Rafa îi tot răcnea să meargă, iar 2-1 s-a făcut break și apoi s-a făcut 3-1 și chiar 4-1. Scor care arată mai rău decât era de fapt, dar suficient de bine cât să i se limpezească ochii Mirkăi, care a dat dracului toată golănia elegantă de la Londra și a pus în sfârșit ochelarii de soare deoparte.

În setul al patrulea – care a fost ultimul, deși nu așteptam sau speram neapărat chestia asta – s-a continuat cu combinația ezoterică dintre poezie și călușari. Că și asta e minunat la un Fedal: dintre toate loviturile alea pe care avem impresia că le știm, e vreuna pe care băieții ăștia nu ne-o arată? Orice Fedal devine la un moment dat un workshop gratuit, o meditație în particular cu profesori honoris causa care ne trec prin toată materia și ne ascultă în fața televizorului până când nu mai putem îngăima nimic.

Embed from Getty Images

Dar ce ziceți despre final, despre ultimele două game-uri, când meciul arată de parcă se termină, dar nu se termină? Ăla a fost un Fedal umplut cu Fedal. A fost fantezia culinară a oricărui cetățean ce consumă tenis cu setea cu care-mi consumă mie mașina ulei (nu e Porsche, mai avem de scris cronici până să ajungem acolo). A fost biscuitele Oreo cu umplutură de biscuite Oreo, învelit în Nutella și flancat cu doi mici sfârâitori.

După break-ul lui Federer de la 1-1 se vedea deja finala, dar cine o voia? Să joace, dom’le, băieții ăia amabili pe iarbă până când s-or plânge la minister că vor asfalt în bătătură. Tenisul este totuși un sport în care finalul de meci poate continua la nesfârșit și poate că treaba asta a fost concepută special pentru ca Federer și Nadal să joace la un moment dat în vreun Slam până când tiebreak-ul setului decisiv ajunge la 999-999 și tabelele arenelor se încurcă în propriile sucuri gastrice. Rafa a încercat, de altfel, un episod pilot și a ținut cu molarii, caninii și omușorul de toate cele patru mingi de meci ale lui Fed, până când s-a îndoit terenul de mijloc și ultima minge i-a ieșit afară. Pentru că da, să fim bine înțeleși: Fedalele nu se termină pentru că unul e mai bun decât celălalt. Nici vorbă. O Fedală se termină doar ca să poată să înceapă următoarea.

Embed from Getty Images Embed from Getty Images Embed from Getty Images

Novak Djokovic – Roberto Bautista Agut: 6-2, 4-6, 6-3, 6-2

Înainte de meciul ăsta, stăteam priponit în șampania pregătită pentru mâine și mă gândeam la ce naiba ar trebui să facă Agut ca să răstoarne logica acestei cronici și să prindă un loc la masa pe care împărțim aiurea cu obstinație cuvinte. Singura lui șansă era ca în timpul meciului să îi sune telefonul în buzunar și, eventual, ringtone-ul să fie vreo manea, așa cum se întâmpla când stăteam în Bistrița, la Han.

Embed from Getty Images

Totuși, cumva surprinzător, asta nu s-a întâmplat, astfel că primul meci al zilei a devenit al doilea meci al cronicii, chiar dacă a fost scris primul. Șmecherie, nu? Plan de șmecherie credeam că am stabilit și cu Nole la Roland-Garros, atunci când ne-am înțeles în așa fel încât să nu o apuc pe calea de înțeles a lui Codruț și să îi scriu cronici mai scurte decât anunțurile cu ora exactă de la Radio România. Atunci, în timp ce el își curăța de pe cobutor zgura pe care i-a îndesat-o Thiem în sistemul de răcire, am stabilit că facem o românească, iar eu scriu plat ca toate loviturile lui atâta timp cât el nu câștigă semifinale și, mai ales, nu trage de meciu până-l face mai lung de două ore și jumătate.

Ne-am ținut de treabă cât ne-am ținut până când a venit Agut să se bage în mânăriile sârbo-române exact pe modelul după care se tot bagă europenii ăștia în viața noastră, de când ne-am integrat în UE.

Embed from Getty Images

Chiar dacă nu pupă finală, Agut se poate bucura după modelul din Formula 1, unde locul 4 în clasamentul constructorilor e cunoscut ca „Best of the rest”. Probabil că, printre multele transformări pe care le va suferi tenisul în viitor, ITF ar cam trebui să gândească și o regulă simplă și eficientă pentru Grand Slam-uri: Roger, Rafa și Nole au asigurate trei dintre cele 4 locuri în semifinală, al patrulea vine din restul clasamentului ATP, primește o tradițională farfuriuță pentru accederea în semifinală, pleacă automat acasă, iar ăștia trei joacă fiecare cu fiecare, adunăm seturile, game-urile, punctele, greșelile neforțate, iar în caz de egalitate decretăm că turneul e câștigat de Murray. Nu doar că e corect, dar mai scăpăm de predictibilitate.

Embed from Getty Images

Nole a făcut tot ce era sârbește cu putință ca să fie vedeta zilei dintr-un meci din care chiar nu aveau cum să iasă vedete așa cum pe poarta Stadionului Dinamo nu pot ieși fotbaliști. În primul set a dat cu ranga pe tușe și a terorizat păianjenii din colțurile terenului, cât pentru un 6-2 cinstit.

Apoi, Nole a făcut o balcanică, a tras bine de el și a pierdut setul al doilea. Agut, sigur, are meritele lui în treaba asta, după ce a lăsat-o mai moale cu apucăturile de spaniol care muncește la ore imposibile și a priceput că dacă vrea scor onorabil, trebuie să învețe gramatică și să joace mai mult ca perfectul. a pus degețelul pe un break chiar la începutul setului, iar la 6-4 i-a deschis lui Nole ușiță către un scurt moment de show comunal, cu sârbul maimuțărind susținerea deja enervantă pe care bogătanii din tribună i-o arătau spaniolului.

Embed from Getty Images

Ca să cităm un geniu anonim de pe internet, Nole nu are cum să fie cel mai bun pentru că niciodată nu va putea să joace într-un Fedal, realitate dureroasă cu care sârbul probabil s-a împăcat deja. Ce-ți mai rămâne când ai greșit era și observi că, oricât de mult ai ieși pe plus în meciurile directe cu zeii auriți din partea cealaltă de fileu, tot în fața lor stă gloata ca să se închine? Să ajungi în toate finalele în care nu ajung ei împreună, să le tai calea la fiecare Grand Slam și, evident, să nu îl lași pe Bautista Agut să aibă loc de avânt. N-a avut în setul 3, iar în setul 4 abia ce și-a mai târât printre linii speranțele că Nole de pe hard e tot ăla cu Nole de pe iarbă. Că nu e.

Embed from Getty Images

S-au așezat deci piesele pentru finală cu Federer și Djokovic, dar astea-s povestioare pentru ziua de duminică, până la care mai avem o viață de trăit sâmbătă. Zi în care abandonăm planeta și-i dăm talpă spre finala Simonei, pentru care Mircea deja face ridicări cu dicționare de sinonime, tracțiuni pe tastatură și intervale cu metafore.

De basculat sâmbătă la Wimbledon:

Finala feminină
16:00 Simona Halep – Serena Williams