Red Bull Next Gen Open 2019: Ai noștri tineri la Milano-nvață rachetei cum să-i facă nodul

Acum o să vedem dacă a fost iubire adevărată.

Astă vară, undeva în mijlocul entuziasmului generat de victoria Simonei Halep la Wimbledon, ne-am apucat să treierăm terenurile ceva mai puțin glossy ale Herăstrăului în căutare de povești cu și despre tenis. Am dat atunci de Red Bull Next Gen Open, un turneu de tenis dedicat jucătorilor sub 21 de ani. Dacă ați fost pe fază la momentul respectiv, știți deja că vi l-am povestit pe larg: s-a jucat pe zgura de la București, au fost invitați 8 dintre cei mai răsăriți băieți pe care-i avem în tenisul masculin de la baza muntelui ATP și câștigător a fost Călin Manda, un piteștean de 21 de ani pe care-l identifici ușor în peisaj după două elemente caracteristice: serviciul ilegal de puternic cu care și-a dezmembrat adversarii și freza de nicovală.

Călin nu a primit în august doar un trofeu și ceva leuștean, ci și biletele pentru faza finală a competiției. Care se joacă la Milano fix în momentele în care tu citești rândurile astea. Și la care am aterizat forțat și noi ca să vă spunem cum se vede de aproape tenisul experimental. Așa că urcați la bord și fiți pe fază, începem să facem înconjurul hard-ului milanez.

Wildcard românesc

Înainte să băgăm piciorul în accelerație, însă, trebuie să înfigem puțin cu stângul pe frână și să vă povestesc două lucruri. Primul ar fi faptul că România nu l-a avut doar pe Călin Manda pe frontul piemontez, ci și pe Cezar Crețu, adică finalistul fazei naționale a competiției. Pentru că organizatorii au făcut un dublu Rittberger și i-au acordat lui Cezar singurul wildcard al turneului, astfel că România a fost singura țară reprezentată de doi jucători pe un tablou pe care până și gazdele italiene au trimis un singur flăcău. Așa că începeam cu dreptul: eram peste toți la număr, o onoare pe care o avem extrem de rar în epoca sportului care se ține-n balamale din ce în ce mai des doar prin tradiționalele șanse matematice.

Al doilea detaliu foarte important pe care trebuie să-l rețineți e faptul că tenisul de la Red Bull Next Gen Open este o versiune rock’n’roll a sportului pe care-l basculăm cu toții zi de zi. În loc de seturile clasice, până la 6, băieții joacă până la 4, cu un tiebreak clasic dacă până la 3-3 nu s-a hotărât niciunul dintre ei să ia calul de căpăstru. Însă, chiar dacă se joacă seturi mici, băieții transpiră cel puțin la fel de mult: se pedalează 3 din 5 seturi, așa că meciurile pot aduna lejer 25-30-35 de game-uri și oamenii nu-s scutiți de efort.

Apoi, nu există neț. Dacă vreunul servește și mingea atinge fileul, punctul continuă chiar dacă mingea se prelinge bleagă în teren și statistica trece astfel un as în dreptul serviciului. Ping-pong-ul egalitate-avantaj e și el eliminat din peisaj, pentru că la 40-40 se joacă punct decisiv. În rest, organizatorii s-au aliniat la standardele generației cu nasul agățat în telefoane și au decis să elimine cei mai înjurați oameni din tenis: arbitrii de linie. În locul lor, o serie de camere și de senzori urlă automat dacă mingea a căzut afară, acest hawkeye instantaneu fiind una dintre mișcările pe care le vom vedea probabil în curând integrate în tenisul mare.

Dacă băgați tenis cu polonicul, așa cum știu c-o faceți, mă veți întreba decisiv: “Păi Meștere, nu e același regulament cu cel de la ATP Next Gen Open, turneul în care joacă vlăstarele ATP-ului, adică cei mai buni jucători sub 21 de ani din sezonul ăsta? Și nu cumva și ăla se joacă la Milano?”. Ba da, îți voi răspunde eu. Ești la curent și ai câștigat un magnet și o doză de Red Bull.

Ambele competiții se joacă în același timp la Milano. Priviți-le ca pe un fel de Liga Campionilor, respectiv Europa League a tenisului cu jucători care de-abia și-au luat permisul de conducere (dacă și l-au luat). Diferența ar fi că d-alde Minaur, Tiafoe, Kecmanovic, Humber sau Ymer au adunat puncte în turneele ATP de anul ăsta și s-au calificat long term în finalele noii generații, băieții din Red Bull Next Gen Open s-au filtrat prin sita turneelor naționale care au avut loc în România, Spania, Italia, Danemarca, Olanda, Belgia și Japonia. În rest, sunt din aceleași generații și au jucat unii contra altora o grămadă de meciuri prin te-miri-ce turnee de-a lungul lumii.

Vă plac introducerile astea kilometrice? E musai să vă placă, pentru că e singurul mod digerabil în care vă pot face să citiți Termenii și Condițiile turneului. Nu de alta, dar dacă mă apuc să vă povestesc din prima, fără avertismente prealabile, cum a fost cu tiebreak-ul la 3-3, ieșiți rapid de pe cronică și mă declarați cauză pierdută.

Așadar, bine ați venit la Milano.

Turneul a început cu tragerea la sorți a grupelor, pentru că aici nu pleci acasă dacă-ți iei bătălie la prima gară, ci continui să tragi la rame fără cârmaci în speranța că iese strada și pe soarele tău și prinzi unul dintre cele două locuri care te trimit în semifinale. Sunt două grupe a câte patru feciori, iar ai noștri au nimerit în grupe diferite. Pe de o parte a fost ok, pentru că asta m-a făcut să-i văd la treabă pe toți ceilalți, pe de altă parte n-a fost totul chiar roz, pentru că așa ne-am înjumătățit practic șansele la calificare. Bine, dacă ar fi fost după noi, două grupe cu câte patru români fiecare ar fi fost ideal la capitolul șanse. Poate la anul.

Turneul a început miercuri dimineață pe grindină, lucru care ne-a demonstrat că decizia organizatorilor de a juca pe hard indoor a fost una inspirată. Primul la aparate a fost Cezar Crețu.

Cezar

Cezar Crețu e un ieșean de 18 ani cu alură de baschetbalist care împrăștie calm și liniște în jur. E locul 6 în clasamentul Federației la categoria 18 ani și are peste 1.90, detaliu care-l recomandă pentru grupul vesel al generatorilor de torpile la serviciu. N-a fost neapărat cazul la Milano, pentru că al nostru a venit la faza finală al Red Bull Next Gen Open cu probleme la umărul drept, balama care a făcut ca serviciul să-i cam chițăie în fața adversarilor.

În primul meci, jucat cu olandezul Ryan Nijboer (20 de ani), al nostru a început lent. Chiar dacă Nijboer n-a fost balaurul pe care-l așteptam – omul a primit wildcard anul ăsta la turneul ATP de la Rotterdam și l-a scos în primul tur pe Struff, locul 33 ATP – Cezar a intrat greu în partidă. A încercat să ignore durerile și să dea luciu unui serviciu care a ruginit în săptămânile de pauză dinaintea turneului, însă tenisul cu mâna stângă sănătoasă e destul de complicat când tu ești dreptaci. Rezultatul a fost un meci terminat destul de rapid: 4-1, 4-2, 4-2 pentru olandez.

În al doilea meci, pe care Cezar l-a jucat cu localnicul Enrico Dalla Valle, lucrurile au stat ceva mai bine pentru al nostru. Dalla Valle e una dintre speranțele mari ale italienilor în tenisul anilor care vin, fiind vârful valului care urcă în spatele lui Berrettini (pe ăsta îl vedeți de duminică la Turneul Campionilor, are meci cu Djokovic în grupe). Dalla Valle are 21 de ani, e pe 400 și-un pic mondial, împlântă un joc echilibrat în care bastârcile sunt mai degrabă calculate decât crude, dar etalează mândru și o permanentă stare de nervi care se manifestă prin rachete stropșite de pereți și sfinți catolici puși să facă ture în jurul terenului. Imaginați-vă un soi de Fognini mai înalt mereu nervos care urlă la fiecare două mingi și aveți o imagine decentă a lui Dalla Valle. În meciul cu Cezar, fratele Enrico a trecut prin emoțiile tiebreak-ului în două dintre seturi, însă a reușit să câștige cu largul ajutor al râului, al ramului și al tușelor pe care le-a luat la lunetă în momentele decisive ale partidei: 4-3, 4-1, 4-3. Era a doua victorie a italianului, lucru care i-a adus calificarea în semifinale.

Dincoace, Cezar s-a împrietenit cu antiinflamatoarele pentru a duce turneul la capăt și rămânea la mâna rezultatelor pentru a spera în continuare la calificare. Asta pentru că algebra, statistica, dar mai ales o picătură de noroc în rezultatele din grupă spuneau că o victorie cu 3-0 în ultimul meci – cu danezul Holger Vitus Rune – coroborată cu o victorie 3-0 a italianului Dalla Valle cu Nijboer îl califica pe Crețu mai departe.

Rune nu e însă vreun jalon portocaliu și atât. Deși are doar 16 ani și pare fragil și ușor de cărat pe forehand, danezul e primul în clasamentul mondial Under 18 și a câștigat anul ăsta Roland Garros-ul la juniori. O performanță care i-a făcut pe conaționali să o scape brusc din brațe pe Caroline Wozniacki și să facă horă în jurul lui Rune în speranța că măcar 15 ani de acum înainte vor putea să pună tenisul în fața fotbalului în lista de priorități.

Cezar l-a chinuit serios pe alocuri pe Rune, două dintre seturi terminându-se la fotografie după ce al nostru și-a pus umărul pe hold și a încercat să ignore durerile. A fost 3-0 pentru danez (4-2, 4-0, 4-3), dar Cezar a descoperit brusc la un moment dat atacurile la fileu, procedeu filosofic prin care i-a amestecat ușor gândurile în creier mai tânărului său adversar.

Călin

Călin Manda are 21 de ani, e al zecelea jucător român în clasamentul seniorilor și se află în momentul ăla păcătos al carierei în care caută să taie ultimele liane din jungla turneelor Under 21 pentru a intra pe autostrada turneelor cu apă caldă din circuitul ATP. Este unul dintre cei mai talentați jucători ai generației lui și iese-n evidență instantaneu pe teren prin bormașina pe care o folosește în loc de rachetă. Văzut live, omul colorează un spectacol total: lovește mingile cu ură și servește de dă peste cap radarul, astfel că suprafața hard foarte rapidă de la Milano părea că i se potrivește perfect pentru a forța o calificare în semifinale într-o grupă în care avea de trecut de un spaniol (Nicolas Alvarez), un belgian (Zizou Bergs) și de un japonez (Masamichi Imamura).

Primul care a trecut pe sub mitralieră a fost Alvarez, un alt adversar cu CV interesant. Spaniolul, care are ceva din alura de golan al lui Kyrgios (cu mențiunea că ăsta mic iubește zgura), a fost cel mai tânăr jucător din istorie care a adunat un punct ATP. Se întâmpla în septembrie 2015, pe când avea doar 14 ani, după ce a bătut în turul întâi într-un turneu la Oviedo. Altă caracteristică de bază a lui Nicolas este faptul că i-a studiat atent mișcările lui Rafa Nadal, pe care-l copiază la milimetru. În sensul că singura grijă a omului la schimbul de teren e să-și așeze sticlele de pe lângă bancă în șir perfect, rezultat al ceea ce pare prima lecție de tenis pe care copiii din Spania o învață încă dinainte să ia racheta în brațe.

Lăsând gluma la o parte (ați vrea voi!), Alvarez e un jucător foarte interesant. Are 18 ani, e pe 804 ATP și trage să prindă loc în față în trenul juniorilor din Spania care trec la nivelul următor. După cum vă puteți imagina, trenul pleacă de pe un peron destul de aglomerat.

Meciul dintre Călin Manda și Nicolas Alvarez a avut de toate. Câștigător român n-a avut, dar pe asta nu o punem la calcul. S-a servit ca la balamuc, am avut schimburi de mingi excepționale la un nivel ridicat și am avut două seturi terminate la tiebreak, dintre care unul cu 11-9 pentru spaniol, care a salvat 4 mingi de set înainte de a-l lua acasă. A fost per total un meci câștigat de spaniol prin simplul fapt că Alvarez a fost mai sigur pe el în momentele decisive, care au tins să curgă mereu în favoarea lui: 4-2, 4-3, 4-3.

Al doilea meci, cu belgianul Zizou Bergs (Zizou e născut la un an după finala de Mondial câștigată de Franța în 1998, deci după toate calculele e rezultatul direct al unor părinți fericiți), a fost la fel de strâns și cel puțin la fel de frustrant pentru Manda. După ce a câștigat în tiebreak primul set, piteșteanul i-a dat voie adversarului să revină, să egaleze și să treacă la conducere cu 2-1 la seturi. Apoi a avut în mână setul al patrulea după ce a accelerat până la 5-1 în tiebreak, dar Bergs a întors-o ca la Bruxelles și a bătut 7-5. Așa că în loc să avem set decisiv, belgianul a făcut 3-1 la seturi (3-4, 4-1, 4-3, 4-3) într-unul dintre cele mai frumoase meciuri ale fazei grupelor. Cu un element care tindea să devină un clasic al literaturii de profil: Călin Manda înfrânt de faptul că a patinat în direcția greșită la punctele decisive, în care a forțat atacuri riscante fără să fie neapărată nevoie de asta.

Fără miză în ultima partidă din grupe, Manda s-a relaxat și l-a descusut pe japonezul Masamichi Imamura, înfigându-i asiaticului între rinichi colecții de ași și forehand-uri năucitoare. 4-3, 4-2, 1-4, 4-3 și Călin va urmări semifinalele din tribune. Deși a fost jucătorul cu cele mai multe tiebreak-uri jucate în faza grupelor, semn că un macaz ceva mai șlefuit putea inversa ușor meciurile pierdute. De altfel, impresia generală a fost că Manda a pierdut partidele în ciuda faptului că a fost cel puțin la fel de bun ca adversarul său, fără excepție. Așa că, dacă tipul ăsta va reuși să pătrundă în lumea tenisului mare, lăsați-vă unghiile mari: vom avea turnee în care la finalul meciurilor vom roade în carne vie.

Cezar Crețu și Călin Manda părăsesc astfel competiția după faza grupelor, bucurându-se însă de faptul că au avut ocazia de a juca de la egal la egal cu 6 dintre jucătorii cu șanse reale să țină steagul sus în tenisul masculin al următorilor 10 ani. În zilele următoare o să-i iau la pase în două interviuri și vom vorbim despre cum se vede tenisul din zona crepusculară a carierei. Partea aia în care aștepți ca un moment bun să te ridice masiv și să te ajute să urci în cuiburile de vulturi din zonele cu aer rarefiat.

Semifinalele Red Bull Next Gen Open:

Enrico Dalla Valle (Italia) – Zizou Bergs (Belgia)
Nicolas Alvarez (Spania) – Holger Vitus Rune (Danemarca)

Semifinalele se joacă vineri, iar finala se trage sâmbătă, în deschiderea finalei ATP Next Gen Open. Revenim cu povestea câștigătorului

Foto: Red Bull Content Pool