Ană, zorile se varsă

Bine am revenit cu tălpile-n țărâna australiană, unde Encyclopaedia Britannica ne învață că e plin de scorpioni, păianjeni și fasmide. Iar dacă nu știți ce sunt fasmidele, ziceți mersi că facem toată treaba asta pe internet, unde puteți lăsa lingura înapoi în ciorbă, deschideți altă pagină în browser și aflați. După care reveniți, dați click pe zona asta subliniată și aflați ce se mai poate găsi pe tarabă prietenilor noștri de la Porsche, că nici ei n-au stat degeaba din vara trecută, când ne-am forțat urechea internă să mai supraviețuim unui US Open.

După care, în funcție de posibilități, vă puneți pofta în cui sau codul CIV la ei pe site, dar obligatoriu continuați cu cititul cronicii, că începem într-un context în care ceea ce pare a fi sfârșitul lumii trebui transformat în sesiune de râs pentru insomniaci. Măcar Codruț al nostru doarme liniștit și nu mai visează sferturi pentru Roger pentru că retragerea e oficială, noi știm să nu mai cumpărăm încă 3 servere pentru sâmbătă, 28 ianuarie, pentru că Simona încă e ocupată să citească prospectul unei pungi de făină Băneasa, iar Nick Kyrgios ne-a trezit urlând că el zice „pas” anul ăsta. Din reflex, Eurosport a pus un beep pe declarație, dar ideea rămâne.

Și în plus față de astea, oculta mondială ne-a lăsat fără două fete din cinci câte aveam pe tablou. Prin urmare, în mod natural, ne vom orienta din nou ochii către tablourile juniorilor. Vă ținem la curent.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Ana Bogdan – Anna Bondar: 2-6, 6-2, 3-6

Gândiți-vă la străinii care s-au uitat la meciul ăsta cu comentariu în engleză și care trebuie să le explice copiilor lor cine cu cine a jucat și de ce e vorba despre două jucătoare complet diferite. Sunt nenumărate drame pe lumea asta, dar ăsta chiar a fost un meci care ne-a reamintit ce înseamnă suferința tăcută. Să strigi în tine de durere, fără să te poți manifesta, de teamă că te-ar putea auzi copilul, câinele sau operatorul de call center de la banca la care ai un credit pe 35 de ani și două luni întârziere la rată.

Ana are o vastă experiență recentă în materie de relații diplomatice cu vecinii pe care îi găsim în același timp la Vest, dar și în fobiile naționaliste ale compatrioților care rămân fără cântece de stadion prin minutul 55 al unui meci cu Sepsi. La BJK Cup, care e competiție nu partid, Ana a despănușat tot ce i-a oferit lotul Ungariei, iar ăsta era doar unul dintre zecile de argumente pe care simțeam că le avem la începutul acestui meci. Pentru că, nu-i așa, noi știm că unele lucruri, fie ele și din sport, ni se cuvin. Aici se întâmpla să fie fix așa, doar că setul 1 a plecat în direcția total opusă. Dacă e să fim corecți cu noi, erau șanse de fix 50% să se întâmple așa, dar parcă tot ne-a durut.

Măcar că Ana e garanția unei bătăi cu strigături indiferent de emisfera în care se joacă sau de fusul orar care răspunde la apel. S-au schimbat curenții de aer în setul doi, Ana a egalat, dar apoi serviciul fetei noastre s-a lăsat pe-o parte, iar paguba a mai putut doar să fie consemnată cu durere. Pe de altă parte, cât timp avem o ediție cu premii record și vreo 75.000 de dolari pentru participarea în turul 1, Australian Open rămâne locul perfect în care să îți începi anul și în care să aduni jetoane pentru lunile următoare.

Jessica Pegula – Jaqueline Cristian: 6-0 6-1

Tenisul e o chestie care poate arăta în multe feluri, fără ca cifrele să difere. Poți pierde în două seturi în care s-au jucat 26 de game-uri și să fi jucat mai bine decât într-un meci în care ai câștigat într-o oră. Poți juca un meci în care ai câștigat un singur game și ăla totuși să nu fie cel mai slab meci al vieții tale. Pentru că, matematic vorbind, ceva tot ai câștigat. Iar pentru asta cred că tenisul e absolut minunat.

59 de minute s-a jucat pe scor și în vreo 10 am avut tenis. Dar la final, există acolo un 1 de la care poți începe meciul următor. Un 1 care să te facă să te întrebi ce putea face mai bine ca să devină 2 sau 3 sau chiar 6. Printre altele, Jessica Pegula e una dintre favoritele acestui an. Dacă până acum credeau doar unii, acum sigur crede și ea. Dar Jaq revine după victoria carierei ei, într-un meci dus în săli de recuperare, în dureri, pe mese de masaj pe care a stat înfășurată luni de zile în alifii.

La 0-6, 1-5, dacă îi ofereai lui Jaq o ramură de măslin și un topor cu invitația de a se angaja cu ziua la crăpat lemne în curtea bunicii, posibil să fi avut șanse pentru o negociere. Dar acum ceva luni, când piciorul era legat în șapte locuri și medicii zumzăiau lângă ea, o intrare pe teren la 0-6, 1-5 ar fi entuziasmat-o până la răcnete. Și de asta e tenisul minunat. Perspective, fraților, it`s really about that.

Emma Răducanu – Tamara Korpatsch: 6-3, 6-2

Kind reminder că Emma are într-un final 20 de ani. Fata nici măcar acum nu își poate vizita prietenii din New York și să bea o bere pe Sweet Caroline. Emma trăiește un careu de vieți și totul se derulează taman pe dos și pe încălecate față de alte povești pe care le-a documentat omenirea până în prezent. S-a născut civil, a rostit primele cuvinte în tenis cu un trofeu de Grand Slam în mână și acum joacă rolul vieții în hainele lui Cuza care se plimba prin târg verificându-i la buzunare și discurs pe cei care ieri o aplaudau iar apoi o îngropau. Eu îi rămân credincios.

Drumul găsirii identității poate avea multe forme, dar niciuna dintre ele nu ar trebui să excludă victoriile. Iar cea de azi, cu Tamara Korpatsch, își are sensul ei. Inevitabil, Emmei îi e scris să intre în orice meci cu acel trofeu de US Open în cârcă.

Munca ei trebuie să vizeze un ideal în care să câștige meciuri având pe spate ținta aceasta așezată de unii în zeflemea. E pe undeva normal să existe atitudinea asta față de Emma, mai ales că atât de mulți dintre noi au câștigat un Grand Slam, deci pot emite păreri chiar competente.

Keep walking, soro! Drumul e deschis în față.

Rafael Nadal – Jack Draper: 7-5, 2-6, 6-4, 6-1

Cineva care e retras și are prea mult timp liber trebui să mă ajute cu o farsă pentru Rafa: vreau să îmbrăcăm în maiou, șort și șepcuță o mașină de aruncat mingi de tenis și să o trimitem pe tabloul principal, într-un prim tur cu Rafa Nadal. Să îi spunem că adversarul se numește Cody Pașcamoniou, că are 19 ani, că nu a câștigat nimic mai important decât un ATP250, dar că e pe locul 122 în lume. Și vreau eu să vedem în ce moment al setului 4 se prinde Rafa că e pe cale să scoată din turneu o grămadă de cabluri și circuite. Pariul meu? Când îi vede pe stewarzi că se apropie cu o baterie Varta nouă, după primele 3 ore de joc.

E necesar acest experiment pentru că Rafa nu mai e la curent cu ce se întâmplă în tenis. Joacă periodic cu oameni de care abia am auzit noi. Nu vă imaginați că el are timp să se uite la meciuri date de Digisport 3. Iar echipa lui e compusă din profesioniști cu sânge latin, care zic ei că fac scouting și analiză video, dar hobănesc damigene de sangria pentru că ar fi de-a dreptul penibil ca cineva să se ia atât de tare in serios fără să îl cheme Claudiu Pândaru.

Daniil Medvedev – Marcos Giron: 6-0, 6-1, 6-2

Salvarea lui Giron astăzi ar fi fost un meci jucat în 14 seturi, dar au rămas și anul ăsta la sistemul cu 3 din 5. Scorul ne arată că lucrurile se îndreptau. Mai ales dacă nu pricepem nimic din tenis. Pe de altă parte, mai interesant e să vedem cât de repede (nu „dacă”) Medvedev își va pierde mințile pe vreun subiect anost și asta îl va deraia complet și anul ăsta.

Giron nu a reușit, dar omul are luptele lui: anul trecut l-a primit în primul tur pe Rafa, iar acum pe Medvedev. În mod perfect natural, ediția 2024 i-l va aduce în primul tur pe Thanos.

Iga Świątek – Jule Niemeier: 6-4, 7-5

Iga e foarte fericită. O nouă ediție de Grand Slam înseamnă încă două săptămâni în care pagina ei de Wikipedia va avea trafic mai mare decât pagina Ministerului Afacerilor Externe pentru simplul motiv că intrăm noi în fiecare zi să dăm copy-paste pe numele ei de familie. Dacă vedeți și acolo reclame la pariuri, să știți că nu e o coincidență. Ăsta nu a fost deloc un meci ușor pentru că Julie reprezintă acea națiune despre care unii încă mai cred că e foarte bună la fotbal.

În tribune a fost Dirk Nowitzki, un neamț care a traumatizat atât de mult NBA-ul încât acum are o statuie în Dallas, ceea ce spune câte ceva despre ideile despre lume ale texanilor. Ca de exemplu, faptul că ar fi în stare să facă statuie unui neamț, doar ca să nu fie prin orașele alea ceva legat de comunitatea afro-americană.

Dincolo de asta, Iga e favorită pentru câștigarea trofeului și vorbește foarte, foarte mult. Ceea ce e bine și amuzant în același timp, pentru că nu vei avea vreodată o campanie mai bună în sprijinul tinerilor anxioși din întreaga lume.