Așii lui Crăciun

Prima zi după Wimbledon

Și așa s-a terminat și Wimbledonul, lăsându-ne cu regretul că Simona a fost aproape și cine știe când sau dacă…

Dar cât de aproape a fost Simona de un nou titlu la Wimbledon? O semifinală este o performanță, de oriunde ne-am uita. Chiar putea să…?

Norocul și lipsa lui

Simona a trecut de treizeci de ani (la sfârșit de septembrie face treizeci și unu) și a ajuns până la Rîbakina jucând un tenis aproape de cel din 2019 cu Badosa, categoric meciul turneului pentru ea.

Iar pe Anisimova a învins-o cu o mână serioasă de ajutor de la Anisimova însăși. Nu e deci nimic scandalos în a spune că a avut și noroc.

Campionii sunt făcuți din muncă, din dăruire, din talent, dar și din noroc. De pildă, norocul de a întâlni pe partea ta de tablou jucătoare pe care știi cum să le învingi și pe care poți să le învingi.

Iar Rîbakina era și ea de învins. Acum trei-patru-cinci ani, Simona n-ar fi pierdut semifinala aceasta decât prin cine știe ce întâmplare cumplită, așa cum a pierdut finala de la Paris cu Ostapenko.  

Cu Rîbakina, Simona s-a autosabotat, a avut un serviciu slab și nu și-a putut menține concentrarea. Poate a rămas fără noroc, poate pur și simplu a obosit. În definitiv, Rîbakina e mai tânără cu șapte ani.

Foto: Shaun Botterill/Getty Images

Serena la șotron

Rusoaica din Moscova cu pașaport de Kazahstan a avut mereu potențialul să câștige un Grand Slam, loviturile ei sunt curate și puternice, servește exact, își gestionează emoțiile, e bine pregătită fizic. O carieră lipsită de accidentări și cred că o să o mai vedem ridicând trofee. Tenisul ei însă nu este nemaivăzut.

Pe de altă parte, Ons Jabeur a pierdut o finală pe care, după primul set, ar fi putut și ar fi trebuit să o câștige. Tenisul tunisiencei este sălbatic, are ceva ciudat și neîmblânzit, Ons merge pe un drum numai al ei, care de multe ori nici nu pare un drum, îl inventează în timp ce pășește.

Jabeur e uneori haotică, pare că nici ea nu știe ce mai joacă. Dar, chiar și așa, e cumva frumos. Doamna Ons joacă un tenis absolut imprevizibil.

În altă ordine de idei, ați observat ce este globalizarea? O finală Kazahstan-Tunisia în tenisul feminin la Londra. Iată.

Per total însă, dacă ne păstrăm sinceritatea, și nu văd de ce nu ne-am păstrat-o, a fost încă o ediție de Wimbledon semnificativ mai slabă decât cele de dinainte de pandemie. E ca și cum strălucirea ar fi rămas, și o scriu cu tristețe, în trecut.

Da, doamnele și domnișoarele au rămas datoare și Barty s-a retras înainte de vreme. Merg și mai departe, atât de departe: în anii ei de aur, Serena Williams ar fi câștigat turneul acesta și sărind într-un picior, ca la șotron.

Foto: Robert Prange/Getty Images

Când se încheie tunelul

Dar pe noi ne interesează Simona. Iar vestea bună este că Simona chiar s-a întors, a ieșit din tunel, are din nou încredere că poate juca un tenis bun (și poate!), că poate câștiga, că poate fi printre cele mai bune din lume.  

Și exact asta cred că se va  întâmpla mai departe, dacă va fi sănătoasă: Simona Halep va rămâne printre cele mai bune din lume, în acea elită unde se află de un deceniu și de unde accidentarea de anul trecut era să o alunge.  

Simona încă are puterea să ne dea tenisul ei-poezie, i-a lipsit credința că tenisul ei poate fi mai important decât întreg universul, dar credința aceea s-a întors. Cu sufletul liniștit, fericită și bine antrenată, Simona ne va mai da și alte speranțe.

Are poftă de muncă și de trofee și inima ei bate cu disperare în ritmul performanței – nu cred, nu cred, de aceea, că și-a spus ultimul cuvânt. Ba dimpotrivă – dacă îi ies bine analizele, Simona Halep va avea o a doua parte a carierei frumoasă ca o tinerețe, ca un Andre Agassi. Omul smerit care mai și vrea să muncească e greu de învins și doar timpul îl poate doborî.

Se va întoarce și la Londra, cum se va întoarce și la Paris, cum se va întoarce și la Melbourne. US Open? În America e posibil orice miracol. Ați și uitat de Emma Răducanu?

Foto: Ryan Pierse/Getty Images

Un peisaj tropical

La domni, Kyrgios rămâne ce a fost mereu: un derbedeu al tenisului, făcut tot din talent și ireverență, întotdeauna aproape, niciodată acolo…  

Când se întoarce în Australia, aud că trebuie să meargă să dea cu subsemnatul la poliție și-l paște pușcăria pentru aventurile de dincolo de arenă. Presimt că îi va fi greu, tare greu lui Nick după ce își va încheia viața de pe teren, multe prostii sunt, pesemne, încă scrise în destinul său.  

Dar tenisul… Tenisul lui e foc. Nici nu e de mirare că l-a bătut atât de greu gladiatorul Djokovici, pe care la drept vorbind îl mai poate învinge astăzi doar un Nadal în toate oasele, nu un fenomen misterios ca acest Kyrgios.

Să-l lăsăm totuși pe Nole (care pare că a ajuns atât de puternic încât pierde mereu primul set doar așa, dintr-o superstiție, sau ca să-și dea motive de răzbunare) să-și numere trofeele, fiindcă are ce număra și va mai tot avea și să ne întoarcem la învins. Pentru că poate fi povestit.

Și poate fi povestit pentru că e plin de conflicte și e plin de conflicte pentru că e plin de tensiune și e plin de tensiune pentru că e plin de voință. Doar că, din când în când, ceva se scurtcircuitează în voința lui Nick, mintea lui se rătăcește și cineva stinge lumina la mansardă. De ce se întâmplă asta?

Foto: Justin Setterfield/Getty Images

Cazul e fascinant. Acest bad-boy temeinic pirogravat, cu inelu-n ureche, șapca întoarsă adolescentin, tupeist, rău de gură ca o țață, această precupeață mustind de har în jocul de tenis, Kyrgios n-a putut niciodată să-și confirme talentul. Are poate cele mai spectaculoase lovituri din circuit. Și pe ce loc e? Și ce a câștigat? De ce?

Cred că Nick e atât de bun (și chiar e!) încât se enervează că nu e recompensat imediat și tot timpul. Și mai cred că nu se va maturiza, va rămâne narcisist, neîmpăcat și fără Wimbledon în palmares.  

A avut și în finala cu Nole câteva tușe pentru care merita pe loc trofeul, pentru impresia artistică. Dar tenisul nu se joacă doar la impresia artistică.

Foto: Javier Garcia/Shutterstock/IMAGO

Kyrgios e bun, e foarte bun, se întâmplă să fie cel mai bun, dar nu cred că poate fi împăcat cu ideea că nu poate fi constant cel mai bun. N-are răbdare să devină un mare campion. Dacă ar fi avut, Nole ar fi numărat mai puțin în sala trofeelor. Și poate și că și Rafa. Și chiar și Roger.

Vreți o explicație? Nu am decât această supoziție: Kyrgios își pune singur piedică. E singura cale pentru ca talentul său să aibă margini.

Mai mult, Nick e un antipatic. Tenisul său însă… Tenisul său este un peisaj tropical, culoare și cântecul vântului printre palmieri. Sunt gata să devin sentimental și să scriu că într-o zi o să ne lipsească golanul.  

Și așa e dintotdeauna: prima zi după Wimbledon e grea și pe noi ne cuprinde melancolia.

Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.

Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.

Un Comentariu

  1. Eu cred că Kyrgios n-ar fi aşa de bun dacă n-ar fi complet tâmpit. Un fel de Ilie Năstase, păstrând proporţiile.
    Poate tocmai talentul deosebit nu-l lasă să fie “cuminte”.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.