Uite că Dumnezeu chiar a binecuvântat America: Alcaraz și Iga și-au luat în primire tronurile și, cel mai probabil, vor mai trece ani până când altcineva le va putea revendica
Și așa s-a mai terminat un US Open în care viitorul a venit mai aproape ca niciodată, l-am putut atinge. Și ce ne spune acest viitor?
Actul I: despărțirea de Serena
În primul rând, că s-a încheiat cu adevărat epoca Serenei. S-a terminat o eră extraordinară, începută pe vremea când juca și Capriati tenis.
Apropo de Capriati, am revăzut recent Regele Richard, despre tatăl obsedat al celor mai bune jucătoare ale timpurilor noastre (și probabil și ale celor ce vor mai veni) – Venus și Serena.
Există în acest film de cinema hollywoodian o secvență: numeroasa familie Williams (au existat și personaje din această familie care au sfârșit-o tragic în complicata realitate americană) se uită la “Cenușăreasa”. De ce?
Fiindcă Regele Richard vrea să-și învețe fetele ce este smerenia. Un campion, credea domnul Williams și avea dreptate să creadă așa, trebuie să-și muncească harul, să culeagă roadele și să rămână modest. Cine nu își face planul plănuiește să eșueze. Știți ideea? Regele Richard a trăit după ea.
Și așa, domnul Williams, evadând din ghetou, direct din Compton, ca Eazy-E, a fost în tenis un superb paradox: a crescut două campioane pe care le-a învățat să fie concomitent mândre și umile. A identificat și a identificat bine ce anume te poate pierde, iar trufia era primul dintre păcate. Serena Williams, cea mai bună jucătoare de tenis din istorie, a pierdut cu adevărat doar în fața timpului.
Și mai e o lecție importantă în Regele Richard: nimic nu e pe degeaba, totul vine cu un preț, prețul poate fi un compromis dezgustător, cel mai bine este, pe cât posibil, să nu datorezi nimic nimănui.
Domnul Williams și-a învățat fetele să câștige fără să umilească și să piardă cu demnitate. Cred că aceasta a fost și cea mai mare problemă din cariera Serenei: cum să învingi fără să-ți anihilezi adversara. Forța ei supra-umană îi permitea să joace un tenis care să zdrobească. A luptat și a fost cea mai bună fără să-și exploateze toate armele, dintr-un soi de decență care dacă nu începe în copilărie nu mai începe niciodată. De când n-ați mai văzut Cenușăreasa?
Foto: Robert Prange/Getty Images
Actul II: despărțirea de Roger, Rafa și Novak
Și tenisul masculin a ajuns în viitor, iar acolo îl așteptau puternicul domn Ruud, talentatul domn Tiafoe (cea mai bună poveste din tenisul de astăzi este a lui Tiafoe și până la urmă poveștile câștigă) și desigur Alcaraz.
Federer a jucat cel mai elegant tenis pe care l-au văzut pământenii și tot a fost învins uneori de Nadal, care a jucat dârz. Rafa a fost în toată cariera sa un nobil pe care noblețea l-a obligat la sacrificii și dăruire. Iar pe Nadal nu l-a mai învins cu adevărat nimeni, căci Novak, un fenomen la rândul său, a avut mereu un adversar și mai puternic în interior, adversar care până la urmă l-a și dovedit.
Federer a fost buzduganul aruncat înainte care ne anunța paradisul, o minune care nu putea să dureze, dar chiar și așa a durat decenii. Nadal a abdicat pentru că a rămas fără trupul său de atlet magic. Nole s-a autosabotat perseverent.
Și așa a ajuns pe tron Carlos Alcaraz. Este, și încă de o distanță apreciabilă, jucătorul care promite astăzi cel mai mult.
Foto: Julian Finney/Getty Images
Are tot: combinația de minte și fizic și lovituri și un fel de fanatism cu privire la sine. Alcaraz trăiește și joacă tenis ca și cum ar fi convins de la bun început că e predestinat să fie măreț.
Este ieșit din mantaua lui Nadal. E grăbit, vrea toată gloria pentru el, așa că e ieșit, în același timp, și din mantaua lui Nole. De la Federer a moștenit o oarecare frumusețe a loviturilor sale, cea care îl și salvează.
Alcaraz e deja numărul 1 și nu are nici douăzeci de ani. Va mai fi pentru o vreme. Cea mai grea bătălie o are de dus însă cu trecutul recent. Nu băieții din generația lui îl pot învinge, ci fantomele regilor care au părăsit tronul doborâți și ei de furia clepsidrei.
Foto: Tim Clayton/Corbis via Getty Images
Actul III: Iga e aici să rămână
Tenisul feminin post-Serena pare că și-a găsit în sfârșit o campioană capabilă să rămână constantă și să câștige la fel de ușor pe orice suprafață. Poloneza Iga pare inocentă până începe să joace tenis. Căci tenisul ei e imperial, e un tenis de cuceritoare. Și nu e nicio surpriză că ea a cucerit și New York-ul. E firesc. Chiar dacă, până de curând, aici încă era posibil visul american.
Foto: Jean Catuffe/Getty Images
Mai sper și că nu le-ați uitat deja pe domnișoara Andreescu și domnișoara Răducanu, din Canada și Mara Britanie, dar și din România. Ele au fost un scurt-circuit uluitor în circuit. Și totul a plecat de la talentul lor năucitor. Să sperăm că, într-o zi, și ele se vor întoarce.
Și uite așa se încheie marile turnee dintr-un an care ne-a apropiat de cum era viața noastră cândva, în 2019, înainte de sfârșitul lumii.
Să sperăm că, într-o zi, și noi ne vom întoarce.
Foto: Tim Clayton/Corbis via Getty Images
Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.
Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.
