Așii lui Crăciun

Începem să înțelegem

Vestea proastă e că Simona Halep a pierdut la US Open cu Elina Svitolina și n-a mai ajuns în fazele superioare ale turneului.

Vestea bună e că Simona Halep, o atletă fragilă, care a suferit numeroase accidentări în ultimul an, a rezistat. A legat victorii și a fost învinsă de o Elina Svitolina (cel mai frumos lucru la aceasta e cum îi rimează numele) incomodă ca o piatră în pantof.

Se va întoarce

Vestea și mai bună e că nu s-a terminat. Ar fi putut să se încheie așa cariera Simonei Halep, cu această serie de renunțări, când trupul nu mai poate, deși mintea și inima ar mai vrea.

Dar Simona Halep a arătat că se va întoarce, ca un Terminator matur și relaxat, căsătorit, așezat la casa lui chiar.

Și poate că ultima parte a carierei ei, de care vrem – nu vrem (și nu vrem) ne apropiem, va fi mai puțin spectaculoasă și glorioasă. Dar Simona Halep încă mai poate face meciuri cu adevărat mari, memorabile.

Simona Halep e încă acel ștrumf uriaș, plină de ambiție, care a fost dintotdeauna. Iar asta mi se pare cea mai bună dintre veștile primite de la US Open. Chiar dacă a pierdut, ba tocmai pentru că a pierdut și a pierdut așa la Elina Svitolina, Simona Halep continuă.

Trist e doar că Elina Svitolina, ca de obicei, nu va face nimic mai departe cu victoria aceasta.

Sănătoasă să fie

Oricum, începem să înțelegem mai bine la ce fel de miracol am asistat în anii din urmă.

Simona Halep a venit de la noi, din lumea în care valorile trebuie să se descurce singure – și cumva a reușit imposibilul.

A câștigat și la Paris și la Londra și a pierdut eroic în Australia, ajungând la perfuzii după un meci în care chiar a dat totul. America? Poate la anul. De ce nu, la urma urmei?

Nu există în tenisul feminin de astăzi nicio jucătoare care să aibă constanța Simonei Halep. Cum bine zic toate doamnele în etate din ruralul românesc: Sănătoasă să fie, că în rest le face ea pe toate! S-a văzut în privirea ei: nu va renunța.

Cum să nu o iubești pe Emma?

Și așa ajungem la o jucătoare remarcabilă care va câștiga multe partide de acum încolo și va frânge și destule inimi pe parcurs: Emma Răducanu.

E aproape imposibil să nu te îndrăgostești chiar de la prima vedere de Emma, cum să nu o iubești pe Emma? Ce fel de om să fii?

Emma, pe care nici măcar amănuntele că are o mamă chinezoaică și reprezintă Marea Britanie nu ne vor împiedica să o socotim tot a noastră (știe ea ce sunt sarmalele?/ știe/ a noastră e), este o jucătoare căreia nu îi lipsește nimic.

Emma știe să se așeze în teren, să se miște, când să atace și când să se apere, are și grație și dezinvoltură și autoironie, deci umor, și lovituri fulgerătoare și psihic de învingătoare.

Emma chiar nu pare o minune de o vară pe care o să o uităm până ediția viitoare a Openului american. Emma Răducanu pare că a venit între jucătoarele mari ca să rămână.

În schimb, Sorana Cîrstea a făcut cu Shelby Rogers poate cel mai prost meci de la un grand slam din acest an, în cel mai prost moment posibil. Nu i-a ieșit nimic, dar măcar a început să fie cu adevărat exigentă cu sine. Sorana are mult trecut în tenis, dar – cu noua ei exigență – are și viitor.

Epilog la Osaka

Nu vreau să închei înainte să las un regret pentru cariera lui Naomi Osaka, ajunsă într-un impas din care nu poate ieși dacă tenisul nu redevine cel mai important lucru din viața ei.

Desigur, viața lui Naomi Osaka e plină și e complicată, ea e acum o mare vedetă, are bani și depresie. Ca să se regăsească ar trebui să se întoarcă la tenis, fără nervi, fără rachete rupte, cu pasiune și smerenie. Dacă poate, va mai câștiga câte ceva. Dacă nu, nu.

Unora le place Zverev

Pe tabloul domnilor îți e greu să privești și să vezi că nu îi mai găsești nici pe Nadal, nici pe Federer. Chiar s-a încheiat o eră?

În schimb, îl avem pe acest Zverev, care ne lasă sentimentul că de-abia urmează să-l vedem cu adevărat. Și, desigur, mai e Nole. Dar Nole e inevitabil. Știm că, orice s-ar întâmpla, orice apocalipsă ar veni, el va fi și mâine aici. Unora le place Zverev, dar altora le place Medvedev. Iată unde am ajuns și în tenis: prezentul să fie al unui sârb, iar viitorul să însemne doi ruși, unul concurând pentru Germania. Ce epilog are și secolul XX!

Cronicile de la US Open îți sunt oferite de:

Susține cronicile pe Patreon.

Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.

Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.

Un Comentariu

Leave a Reply to mihai Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.