Australian Open 2020, faza pe tușă. Ana la fileu: Desculț, Nole jubila

Și a fost seară, la ei, și a fost dimineață, tot la ei, ultima zi (de Slam). Să luăm aminte. Ultimele zile de la Australian Open au stat sub semnul „Hipnoză, muică, dacă vrei să câștigi!”, dar spun prostii fiindcă am văzut asta pe tot parcursul turneului, fie în forme mai subtile, meciul Bellis–Muchova, fie rupte din „Cartea Junglei”, ca-n partida Kyrgios–Nadal.

Treaba cu hipnoza în tenis nu stă fix ca-n desene animate, dar seamănă izbitor. Și se vede cel mai adesea la fileu, însă nu doar acolo. La Kyrgios, de exemplu, s-a văzut un fel de blocaj atunci când ajungea cu Rafa față-n față, peste plasă. Parcă se făcea statuie de sare, iar mingea fugea de el. Era acolo, în privirea australianului, un fel de respect amestecat cu teamă și furie, o combinație de cele mai multe ori pierzătoare.

N-am văzut nechezolul ăsta însă nici la meciul Simonei cu Mertens și nici la cel dintre Thiem și Nadal. Și nici la Zverev cu Wawrinka, poate de-aia a și ajuns să facă Zverev semifinală. Acolo însă, șarpele Kaa și-a arătat cu prisosință pupila dilatată. La fel ca-n meciul Simonei cu Garbiñe, unde, deși a luat forme discrete, a putut fi observat în momentele cele mai importante, cele care au și făcut diferența, că doară Simona a jucat excelent. Însă melanjul de curaj barbar cu inconștiență a dat-o in extremis câștigătoare pe Muguruza. Totuși, nu pentru mult timp, căci finala se-arăta aproape, iar eu am văzut-o necâștigătoare pe frumoasa spaniolă. Tocmai fiindcă aia mică și rapidă n-are pic de spaimă față de nicio adversară. Singura persoană la care se uită ea cu respect/îngrijorare în toate contextele pe care le putem vedea și noi e tăticu’ și, iată, s-a văzut că bine face. Sofia Kenin a intrat pe teren chitită să câștige, a fost clar că n-a-ncercat-o leagănul periculos al lui „Fie ce-o fi”. A pierdut primul set fiindcă n-a jucat prea bine? Nu-i nimic, le-a câștigat pe următoarele două și trofeul. Și l-a pus pe Kaa în ochi și-a hipnotizat-o pe Muguruza până i-a luat meciul și cupa. Puncta sau greșea, c-a greșit mult Sofia, nu conta, energia ei era a câștigătoarei, iar asta simțea toată lumea, cel mai tare adversara. Acolo s-a jucat meciul, așa a câștigat Kenin. A, nu vă place jocul ei? Nici eu nu mă omor, dar până una-alta, în tenis se câștigă pe eficiență, nu pe splendoare. Iar hotărârea ei și felul în care nu-și dă voie să cadă mental sunt absolut admirabile și arată că o s-o mai vedem pupând trofee.

Embed from Getty Images

Recunosc, am sperat. Nu știu ce-o fi fost în capul meu, da’ am sperat că Thiem are o șansă. M-am gândit c-o fi amărât, că s-a descarcerat în toamnă de superba Kristina Mladenovic și-a făcut sărbătorile desperecheat, că i-a mai dat la fluieru’ piciorului și Thomas Muster, zicând de el tocmai acum, în timpul turneului, că afară-i vopsit gardu’, da-năuntru-i leopardu’, că, după ce îți verși toată inima în meciul cu Rafa, meriți mai mult decât răsplata de a juca o finală de Grand Slam, în fine, să mă ierte Dumnezeu, în limba sârbă, am ținut cu Dominic, chiar dacă mi-a fost în tot timpul turneului greu să-l privesc din cauza șuvițelor ălora pe care tind să cred că și le-a făcut singur, în baie. Dar, na, există forme fine de automutilare, sper totuși să nu-i vină gându’ ăl viclean să-și tatueze și sprâncenele.

A intrat pe teren pus pe treabă, dar parcă nu adunat în toate oasele, așa că Djokovic și-a pus sacul primului set în cârcă și-a luat pauza dinspre al doilea. Unde treaba n-a mai fost așa sârbească, adică spre deloc, iar mie-mi crescuse nădejdea până peste cotele gripale. Două seturi adjudecate de șuvițat și pornire onorabilă în al patrulea. Unde numai ce-l văd o dată pe Nole că se uită spre Domi cu privirea aia belgrădean-hipnotică și-i zice-așa din ea: „Păi, cum, bă, pe patul meu și pe muzica mea?!” Și, poc!, îi altoiește un break-tartar, ca-n Balcani, după ce-ai cules cartofii. Și-am știut c-atât a fost, setul al cincilea doar mi-a confirmat calitățile de casandră de Melbourne, ediția douăzeci-douăzeci.

Embed from Getty Images

După-aia, am remarcat la discursurile de tipsie și trofeu că Thiem a felicitat echipa lui Djokovic, dar pe-a lui a uitat-o, poate mi s-a părut, dar așa nu l-am auzit să fi zis ceva de-ai lui, iar Nole a vorbit despre mentorul său, Kobe Bryant, care spunea într-un interviu din 2012, acordat după al treilea meci din semifinala NBA Western Conference: „Joc pentru că-mi place jocul și-l iubesc. Și ca să câștig. Pentru asta joc. Cea mai mare parte a timpului, când oamenii sunt sub presiune își fac griji despre ce o să spună ceilalți despre ei. Eu nu am frica asta și ăsta e motivul pentru care pot să uit meciurile proaste și să arunc la coș și să joc.” Cel mai probabil, și Djokovic simte și gândește la fel, iar acolo și-o avea casa mentalitatea lui de luptător sadea, care știe însă și să se bucure de-adevăratelea, fără să-i pese de ce ar putea spune lumea, adică așa cum a făcut de data asta, când a câștigat pentru a opta oară Australian Open, dăruind două rachete, ridicând cupa, ca s-o poată atinge suporterii din primul rând, bătând cuba cu copiii de mingi și invitându-i să țină trofeul de toarte, scoțându-și pantofii de sport, semnându-i și dându-i și pe ei oamenilor, ieșind liniștit de pe teren, cu trofeul în brațe și în șosete.

Seria de texte de la Australian Open îți este oferită de:

Ana Barton s-a apucat de tenis când avea șase ani și poate ar fi continuat – cu sau fără vreo umbră de succes, nu contează – dacă la prima încălzire nu i-ar fi intrat un cui în călcâi. Practic, n-a apucat să pună mâna pe rachetă niciodată, dar, precum odinioară lui Ahil Peleianul, o slăbiciune pentru tenis i-a rămas întipărită-n călcâi pentru totdeauna.

Un Comentariu

  1. Belgrădeano-hipnotică, ai? :))))))

    Foarte faină cronică de finală AO 2020.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.