Da, sunt fanul lui Real Madrid. Şi da, tind să încerc să fiu echilibrat, un defect profesional care vine probabil la pachet cu meseria de jurnalist. Nu jurnalist de sport, din fericire. Voi analiza punctual, în aceste condiţii, cele patru El Clasico despre care s-a scris şi s-a vorbit oricum până peste poate. E o opinie cu discernământ, dacă vreţi. Luaţi-o ca pe opinia unui tip care a jucat fotbal vreo 12 ani la nivel de juniori şi care înţelege mecanisme, jocuri şi poveşti.

1. Starea normală a fotbalului o scoate câştigătoare pe Barcelona
Este normal ca o echipă atât de închegată să câştige meciurile la care ia parte. Au posesie, au de două-trei ori mai multe pase reuşite decât adversarii, iar eficienţa este foarte bună. În plus, îl au pe Messi în postură de jolly joker, omul căruia i-a ieşit tot în ultimele două sezoane. Atunci când jocul de echipă gândit de Guardiola nu aduce golul, Messi preia ştafeta şi rezolvă. Iar pentru a contracara aceste lucruri ai nevoie fie de un accident (accidentări sau eliminări la Barcelona), fie de o tactică care să anuleze jocul catalanilor. Aşa cum nu poţi anihila efectele acidului cu acid, nu poţi anihila un joc de pase şi de verticalizări letale cu aceeaşi monedă. Doar un accident sau o tactică extraordinar de minuţioasă poate întrece Barcelona.

2. Mourinho joacă defensiv
Corect. Dar doar cu Barcelona. De fapt, antrenorul celor de la Real Madrid merge pe ideea de mai sus şi o face foarte bine. A încercat în primul meci din campionat (cel din toamnă) să atragă spectacolul pe Camp Nou. A ieşit un 5-0 usturător, cu patru goluri identice venite pe pasă filtrantă verticală printr-o apărare cu patru oameni în linie. Trecând peste faptul că dimensiunea scorului în sine este una mincinoasă, diferenţa dintre echipe nefiind niciodată asta (vom vorbi mai târziu despre asta), Mourinho a conştientizat că cererea publicului care vrea spectacol nu se pupă deloc cu logica fizică a fotbalului actual. A mutat pentru cele patru El Clasico din primăvara asta, iar diferenţele au fost reduse la minim.

3. Barcelona domină meciurile, Real e la pământ
Parţial corect. Sau, mai degrabă, parţial incorect. Când o echipă îşi asumă tactica defensivă într-un astfel de meci, este absolut normal ca echipa a doua să îşi facă jocul. Diferenţa dintre Real Madrid şi celelalte echipe care au jucat contra Barcelonei este faptul că Real a obligat catalanii să joace la mijlocul terenului. Da, Barcelona a pasat, are o posesie zdrobitoare, dar asta se întâmplă pentru că tactica aleasă de Mourinho le permite asta dinadins, undeva în jurul cercului de la mijlocul terenului. Un joc ineficient este de preferat altuia eficient, iar o dominare sterilă nu are efecte asupra tabelei. Evident, faptul că Barcelona are mingea în 3/4 din timp aduce cu sine şi mai multe ocazii (trei din patru, logic), însă printr-o tactică de acest tip limitezi mecanismul lor la un singur tipic: pasă filtrantă verticală. Aşa cum s-a întâmplat de patru ori în meciul din turul campionatul, aşa cum s-a întâmplat în returul de pe Camp Nou. Evident, excepţia poate fi o acţiune personală a lui Messi. Aici nu ai antidot. Dar nu, Real nu e la pământ. Îşi face jocul tacticizat stabilit încă de la începutul meciului. OK, poate nu e în caracteristica istorică a madrilenilor să aştepte, însă Mourinho este un om al rezultatelor. Are dreptate sau nu? Discutabil, depinde din ce unghi priveşti. Cel mai important aspect este că el a fost adus la Real să câştige trofee. Nimeni nu aduce antrenori care să garanteze un joc spectaculos şi atât.

4. Apărarea în linie a Realului, călcâiul lui Ahile
Aşa cum am văzut mai sus, cele mai multe dintre golurile marcate de Barcelona în meciurile contra Realului au venit după pase verticale, perpendiculare pe poartă, care intră printre cei patru fundaşi aşezaţi în linie şi ajung la un atacant care se demarcă. Cât poate Casillas să scoată – scoate. Cât ratează atacanţii Barcei – ratează. Antidotul vine prin dublaj, fenomen pe care jucătorii Realului l-au experimentat şi ieri cu succes în cel puţin trei ocazii. Dacă fundaşii Realului vor învăţa să se aşeze natural în “scară” şi să facă în acelaşi timp un joc de ieşire la ofsaid excelent, Barcelona va rămâne fără una dintre armele sale principale.

5. Primul 5-0 a fost un “virus al neputinţei”
Teoria pe care am în legătură cu orice echipă de fotbal din lume este (şi am experimentat-o pe pielea mea) că există meciuri în care nu îţi iese jocul. Orice ai încerca. Numiţi-l fenomen supranatural, activitate paranormală, abordare puerilă. Dar există. Şi, poate şi mai interesant, ni s-a întâmplat tuturor celor care am jucat fotbal. La nivel individual sau de echipă. În aceste condiţii, fiecare echipă care funcţionează remarcabil se loveşte de cel puţin un astfel de accident pe parcursul unui sezon. Depinde însă foarte mult care e contextul. Pentru Real, accidentul a fost meciul cu Barcelona de pe Camp Nou, fapt subliniat şi de faptul că în returul din Champions League tacticile au fost relativ identice, iar jocul complet diferit. Nici Barcelona nu a scăpat de “virusul neputinţei”. Uitaţi-vă la meciul cu Hercules Alicante din a treia etapă a campionatului în curs. 0-2 pe Camp Nou. Şi un joc încălcit care nu a semănat deloc cu meciul anterior şi nici cu cel ulterior.

6. Mourinho exagerează în conferinţele de presă
Aşa este. Lui Mourinho îi place să se joace cu adversarii, cu arbitrii, cu propriii săi jucători. La capitolul oratorie, aşa cum a spus şi Guardiola la un moment dat, Mourinho este deja deţinătorul Champions League. Are un talent incredibil de a coaliza sau dispersa masele, de a-i atrage sau a-i respinge pe jurnalişti, de a-i pune în gardă pe arbitri, pe antrenori, pe adversari. Mourinho îşi spune “opinia” contextuală – care diferă de la meci la meci, în funcţie de ce rezultat are nevoie – şi reuşeşte astfel să îi facă mai atenţi pe arbitri la deciziile proprii (tind să cred că niciun jucător al Realului nu a fost eliminat ieri, în returul semifinalei Champions League, deoarece arbitrul nu a dorit să fie ţintă, chit că a lăsat de la el în unele cazuri). Mai mult, remarcile lui Mourinho la adresa simulărilor fotbaliştilor Barcelonei i-au făcut pe aceştia să nu încerce foarte des această metodă aseară (deşi teatrul a continuat în unele cazuri), iar pe arbitru să privească mult mai lejer clinciurile fizice de pe teren. Dacă aveaţi impresia că “războiul vorbelor” este doar o figură de stil, renegociaţi-vă poziţia.

7. Jucătorii Barcelonei simulează
Corect. Nu trebuie să fii expert pentru a-ţi da seama că un duel care pare dur nu are cum să aibă efecte secundare asupra unui jucător la intensitatea cerută de kinetica jucătorilor. Probabil a făcut parte din contratactica gîndită de Guardiola, una extrem de inteligentă, de altfel: dacă Mourinho exagerează, exagerăm la exagerările lui. Probema este că o astfel de abordare NU este asumată, aşa cum este cea defensivă a lui Mourinho. Oricât de clar se vede la televizor că Mascherano a sărit în bazin de fix patru ori, că Dani Alves este maestru la acest capitol sau că până şi Messi ştie să stea la pământ până în momentul în care vede efectul intrării (un duel Marcelo versus Messi în colţul terenului ne-a arătat asta), Guardiola nu va putea să spună niciodată că aceste lucruri fac parte din tactică. Ajungem, astfel, la vorbele lui Mourinho. Şi întrebăm, simplu: de ce? Barcelona ar domina posesia şi ar avea mai multe ocazii şi fără tactici de acest tip. Faptul că jucătorii caută dinadins şi generează cartonaşe roşii pentru adversari pentru a-şi clădi mai uşor drumul spre poartă (vezi turul Champions League de pe Bernabeu) nu le face deloc cinste jucătorilor Barcelonei. Probabil că ideea lui Kyle Martino, de a suspenda prefăcuţii după o analiză efectuată la sfârşitul meciului, ar fi una foarte benefică pentru fotbalul de azi.

8. Jucătorii Reealului sunt duri
Corect. Şi, uneori, merită avertismente mai dure decât galbenele. Intrarea lui Pepe din tur (indieferent dacă l-a atins sau nu pe Dani Alves, deşi tind să cred că nu – Alves nu ar mai fi putut continua meciul la un impact atât de dur pe tibie) este de cartonaş roşu prin intensitate şi intenţie. Fără îndoială, nici Adebayor nu merita să termine meciul de ieri în teren, singura sa preocupare fiind aceea de a distruge atacurile cu orice preţ. Probabil că a existat şi încărcătura emoţională, au existat şi nervi după golul anulat al lui Higuain. Există logică pentru gesturi, la fel cum există logică şi pentru cartonaşul care trebuie arătat în urma lor. Da, Zidane a fost agresat verbal în finala cu Italia şi a avut un moment de rătăcire pe care l-a regretat cu toată fiinţa sa în secunda a doua după ce l-a lovit pe Materazzi. Iată, există explicaţie pentru gest. La fel cum şi arbitrul are o explicaţie pentru cartonaş. Probabil că un hoţ are explicaţie pentru că fură pâine (foame, nevoi), dar legea îl pedepseşte. Normal. De altfel, revenind la jucătorii Realului, cercul vicios simulări-durităţi nu duce decât la astfel de explozii ale unui fotbal mai dur decât de obicei. Unii simulează pentru ca alţii să ia roşu, ceilalţi iau roşu pentru că este frustrant să vezi că eşti avertizat (galben sau chiar doar lovitură liberă) în condiţiile în care nu ai avut intenţie sau nu ai lovit. Oricum, nici acest mod de a pierde nu le face cinste jucătorilor Realului.

9. Golul anulat al lui Higuain
Arbitrul avea două variante regulamentare de continuare a fazei deja celebre în care Higuain a marcat după o pasă a lui Cristiano Ronaldo, dar De Bleeckere a fluierat fault în atac pentru că Ronaldo, împins de un adversar, a căzut peste Mascherano. Cele două variante sunt: 1. Fault pentru Real Madrid. Ronaldo a fost împins. 2. Gol pentru Real. Dacă Ronaldo a fost împins şi laşi avantaj (mingea a rămas la un jucător al Realului, acesta marcând), nimeni nu are absolut nimic de obiectat. Nu există varianta aleasă de arbitrul belgian, fault în atac. Principiul cauzei şi efectului funcţionează şi în fotbal, ca în orice alt domeniu. Iar cauza pentru care Mascherano a căzut atins de Ronaldo a fost aceea că Ronaldo a fost împins de un coechipier al lui Mascherano. Dacă Meşter scapă singur cu portarul Valdes, iar Puyol îl împinge pe Meşter în Valdes, nu dai fault în atac. E penalty. Dar, dacă Meşter a apucat să şuteze în ultimul moment şi cade apoi peste Valdes fiind împins de Puyol, e gol. Astea sunt legile sportului pe care îl joacă Ronaldo, Messi, Higuain sau Mascherano. Nu mai contează dacă Mascherano a simulat sau nu, este complet irelevant pentru această fază.

10. Barcelona merita să meargă mai departe
Din cele cinci întâlniri cu Barcelona din acest sezon, Real nu a câştigat niciuna. În finala Cupei, când Real a triumfat, scorul după 90 de minute fusese 0-0, cu două reprize în care cele două echipe au dominat pe rând meciul. Avem 5-0, 1-1, 0-0 (0-1 după prelungiri), 2-0 şi 1-1.  În plus, un număr de ocazii net superior pentru Barcelona. Singurul regret pe care îl am este că, după cele patru El Clasico care au reprezentat oricum regaluri fotbalistice şi încleştări imense de orgolii, gustul tuturor este unul amar. Barcelona va rămâne echipa care a simulat şi a fost ajutată de arbitri (deşi nu avea nevoie şi nu era cazul), iar Real va rămâne echipa care a instigat prin Mourinho şi care a închis spectacolul (deşi nu a făcut-o şi nu era cazul). Cele două echipe trebuie respectate în continuare. Sunt cele mai mari din lume în acest moment.

P.S. Meciul de aseară a fost unul interesant şi prin prisma atmosferei în care l-am văzut. Cei de la Manly.ro au pregătit câteva televizoare imense cu HD inclus în preţ, pizza şi bere pentru 40-50 de bloggeri, iar Toma şi Andra au avut grijă să mă cheme să văd meciul retur din semifinalele Champions League în atmosfera de acolo. Plăcut, pentru că fotbalul înseamnă bucurie şi mulţimi.

Mircea Meșter

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.