Betty

Povestea începe undeva în vara anului 1900, la Paris, la a doua ediție a Jocurilor Olimpice moderne. După Olimpiada care a avut loc la Atena în 1896, prima organizată sub egida Comitetului Internațional Olimpic fondat de baronul Pierre de Coubertin, sportivii urmau să ajungă în 1900, în buza secolului al 20-lea, la Jocurile Olimpice de la Paris. Spre deosebire de Jocurile de la Atena, evenimentul de la Paris aducea ceva nou în peisaj: a fost pentru prima dată când femeile au fost acceptate ca participante la Olimpiadă. Cu Hèlène de Pourtales (probe nautice – prima medalie olimpică acordată unei femei) și Charlotte Cooper (tenis – prima medalie olimpică primită de o femeie într-o întrecere individuală – foto stânga) în prim-plan, femeile își făceau intrarea în sport într-o perioadă romantică, în care sporturi precum înotul subacvatic sau chiar cursele automobilistice intrau în programul olimpic pentru prima și ultima dată în istorie.

În 2012, Arabia Saudită și Qatar sunt ultimele redute căzute în fața mișcării olimpice mondiale, cele două state permițându-le pentru prima dată unor sportive să le reprezinte în cadrul unei Olimpiade. În același registru, Londra 2012 a fost prima Olimpiadă în care a apărut proba feminină la box, egalitatea dintre sexe fiind de acum perfectă în ceea ce privește prezența în sporturile olimpice. A fost nevoie de 112 ani și de multe, multe căderi ale barierelor mentalității politice, sociale și religioase pentru ca femeile să primească statut egal cu cel al bărbaților.

 

AMSTERDAM: FEMEI ÎN ATLETISM

Anul de grație 1928. Unul de importanță simbolică imensă pentru ceea ce peste decenii urma să devină cel mai însemnat eveniment sportiv mondial. Prima dată în istorie când a fost aprinsă flacăra olimpică, un simbol fără de care astăzi nu ne putem imagina Jocurile Olimpice. Prima dată când parada națiunilor a fost începută de Grecia (ca simbol al originii Jocurilor) și terminată de țara gazdă, o tradiție care continuă astăzi. Prima dată când a fost utilizată ideea de “Jocuri Olimpice de Vară”. Ca amănunt de culoare, a fost pentru prima dată când Coca-Cola a fost sponsorul principal al olimpiadei, partenerul tradițional al întrecerilor continuând astăzi să susțină evenimentele care au loc o dată la patru ani. În sfârșit, a fost pentru prima dată când în programul olimpic au apărut probele feminine de atletism și gimnastică. Iar aici începe excepționala poveste a americancei Betty Robinson.

Imaginați-vă că la următoarele Jocuri Olimpice, la Rio în 2016, o fată care s-a născut în anul 2000 reușește să câștige aurul olimpic în proba-regină a atletismului: 100 de metri plat. La doar 16 ani și, mai mult, la doar al patrulea start în această probă. Elizabeth “Betty” Robinson, o puștioaică din Illinois, reușea acum 84 de ani să doboare orice logică și să inaugureze cum nu se poate mai frumos prezența femeilor în probele de atletism, devenind prima sportivă din lume care primește aur olimpic într-o probă atletică.

 

PRIMA ȘANSĂ: PROFESOARA DE BIOLOGIE

Betty s-a născut în 1911. O fată normală din Riverdale, Illinois. Nimic special la prima vedere, vise clasice americane: familie, un soț iubitor mai târziu, copii care să ducă mai departe povestea. În iarna anului 1927, viața ei urma însă se schimbe radical. Și, ca de obicei în poveștile frumoase, la asta nu a contribuit atât munca, cât hazardul. Profesoara ei de biologie , atletă amatoare în timpul liber într-o perioadă în care sportul feminin era mai degrabă descurajat decât împins de la spate, a văzut-o pe tânăra Betty alergând după trenul care urma să o ducă la fratele său, în Chicago. Cu o tehnică absolut specială de sprint, Betty a reușit involuntar să o surprindă pe profesoara sa, care a invitat-o să se antreneze cot la cot cu ea. Și pentru că filmul se derula mult mai rapid în deceniul al treilea al secolului trecut, nu i-au trebuit decât 4 luni lui Betty pentru a lua startul în prima sa competiție oficială.

Martie 1928. La 16 ani, Betty Robinson participă la cursa de 100 de metri din cadrul unei competiții statale. La start se afla și Helen Filkey, deținătoarea recordului american pe această distanță. Într-o cursă dominată de Filkey, Betty din Riverdale reușea să termine a doua, sub privirile părinților și ale profesoarei sale de biologie, care îi facilitase accesul în prima sa întrecere oficială. Deși alții s-ar fi declarat foarte mulțumiți de rezultat, Betty a afișat la final o mină supărată. Venise să câștige, iar timpul ei era mai slab decât ceea ce reușise la școală, în timpul orelor de sport, atunci când profesorul ei de educație fizică rămăsese mut de uimire cu cronometrul în mână când acesta i-a arătat că Betty tocmai egalase recordul mondial în proba de 100 de yarzi.

A doua cursă a venit în aceeași primăvară. Aceiași 100 de metri, cu unul dintre coordonatorii lotului olimpic care urma să participe în vara aceluiași an la Amsterdam prezent lângă pistă. Într-o perioadă în care talentele pure nu se construiau, ci se descopereau pur și simplu, vestea că o fetiță din Illinois reușește să alerge incredibil de rapid și să fie supărată când o bate recordmena Americii la sprint făcuse ocolul Statelor Unite. Iar Betty Robinson nu a dezamăgit: sprint perfect, cu cronometrul amuțit la 12.2 secunde. Record mondial egalat la 100 de metri. Nerecunoscut de istorie din cauza caracterului amical al concursului, dar asta e mai puțin important. Betty era chemată la trialul olimpic care urma să stabilească componența lotului american pentru Amsterdam. Amsterdam? Asta e departe pentru o fată care până acum șase luni nu se visa mai departe de limita statului său.

Newark, aprilie 1928. Necunoscuta Betty Robinson ajungea în New Jersey, la peste 1000 de kilometri de orașul său natal, pentru a demonstra că ceea ce se vorbește despre “minunea din Illinois” este adevărat. După un drum obositor, Betty participa în cursa de 100 de metri care urma să stabilească sportivele calificate la Amsterdam. Deși nu avea nici echipamentul fizic și psihic al “celor mari” și nici imaginea lor, Betty Robinson se clasa a doua, după Elta Cartwright, vedeta atletismului feminin american la acea oră, cea care avea rezultate excelente la 100 de metri, 100 de yarzi și la săritura în lungime. Betty Robinson primea biletul de Amsterdam, acolo unde urma să ajungă împreună cu restul echipei Statelor Unite pe vapor. Adolescenta necunoscută din Illinois urma să călătorească pe același vapor și să reprezinte aceleași culori cu Jonny Weissmuller, marele înotător cu cinci medalii olimpice de aur în vitrină care urma să devină vedetă de cinema după ce juca rolul lui Tarzan, unul dintre cele mai cunoscute roluri jucate de un fost sportiv de performanță.

Pe drumul spre Amsterdam, Betty s-a antrenat – recunoașteți stilul? – pe puntea vaporului, acolo unde americanii au inventat o pistă de un sfert de milă din linoleum. La Amsterdam, urma să participe la două probe: 100 de metri și ștafetă 4×100 de metri. Rivalele sale în proba-regină a atletismului: coechipiera Elta Cartwright, canadianca Myrtle Cook și nemțoaica Leni Schmidt. Betty pornea cu a patra șansă. Dar șansa urma să joace în echipa ei.

 

ȘANSA A DOUA: CÂND RIVALELE CAD

Betty Robinson nu a avut probleme mari și se califica ușor în finala probei de 100 de metri la Amsterdam. Într-o atmosferă liniștită, în care probele feminine abia introduse erau mai degrabă ignorate de public, Betty se califica în finală la pas. Ziua de 30 iulie, cea a calificărilor, urma să-i poarte noroc americancei: principala sa rivală din țara natală, Elta Cartwright, acuzase o stare febrilă și a terminat abia a patra în serie, nefiind în stare să atingă faza semifinalelor și fiind astfel exclusă implicit din proba de ștafetă 4×100 de metri. Celelalte colege ale sale în proba de ștafetă, Mary Wishburn, Jessie Cross și Loretta McNeil, părăseau și ele proba după ce au mers modest în serii. Betty urma să fie singura șansă a Americii la medalii în prima probă feminină de 100 de metri din istoria olimpică.

Finala probei a avut loc în 31 iulie 1928. Cu Myrtle Cook în stânga ei și cu Leni Schmidt undeva în dreapta, Betty Robinson a avut emoții până la startul oficial. Cel corect. Asta pentru că cele două rivale ale sale au reușit să se autoelimine, fiind descalificate pentru start fals. Apoi, pe distanța următoarelor 12.2 secunde, Betty Robinson aducea Statelor Unite prima medalie de aur feminină din istoria Jocurilor Olimpice. De această dată, cronometrul era oficial. Iar școlărița din Illinois egala recordul mondial pe această distanță. Betty Robinson era noua deținătoare a recordului mondial.

“Îmi amintesc că stăteam în mijlocul terenului după cursă, că am văzut steagul american ridicându-se și că am auzit The Star Spangled Banner (n.m. numele oficial al imnului SUA) și pe toată lumea care îl cânta. Apoi, am ieșit de pe teren și m-am bucurat de sentimentul acela” – Betty Robinson într-un interviu acordat în 1988.

La șase zile distanță, în 5 august, echipa feminină de ștafetă a Statelor Unite, cu Betty pe ultimul segment, lua argintul. Canada fusese o nucă prea greu de spart, iar cei trei metri avans pe care îi avea Myrtle Cook la ultimul schimb de ștafetă nu au putut fi recuperați de Betty Robinson.

Final cu două medalii, un rezultat care astăzi ar stârni râuri de discuții și de materiale în miile de publicații de pe toate continentele. Atunci, însă, lucrurile nu au stat așa. Deși Betty a fost primită ca o campioană în țara natală, cu paradă dedicată pe Broadway și pe State Street în Chicago, cu o cupă din argint acordată de școala la care învăța și cu un ceas cu diamante cumpărat printr-o chetă la care au participat toți locuitorii orașului său natal, valurile stârnite de performanța unei adolescente care cu o jumătate de an înainte de stabilirea recordului mondial la 100 de metri era o ilustră necunoscută au fost modeste.

“Betty Robinson nu mai e văzută ca o persoană extrem de importantă în istoria olimpismului. Probabil că a avut o ușoară influență în epoca sa din poziția pe care o deținea – prima femeie care primește medalia de aur în competițiile atletice – dar chiar și atunci era foarte puțin cunoscută. Din păcate, atletismul feminin nu era foarte popular în Statele Unite la acea vreme, iar Betty nu a primit atenția care i se cuvenea. Performanța sa a fost umbrită de momentul obținerii ei” – Bill Mahon, unul dintre foștii președinți ai Societății Istoricilor Olimpiadelor.

De altfel, cel mai bun exemplu al faptului că atletismul feminin se afla într-o fază pur experimentală se regăsește în finala probei de 800 de metri feminin. În 1928, imaginea unor atlete prăbușite pe pistă imediat după finish în urma unei curse extrem de disputate nu a fost privită bine de oficialii din atletism, aceștia dictând imediat ca probele feminine să nu depășească 200 de metri la următoarele Olimpiade. Probele de anduranță pentru femei urmau să revină în întrecerile olimpice abia în 1960.

În această atmosferă, fata zâmbitoare cu ochii mari din Illinois începea o carieră care se anunța promițătoare. La un an după momentul Amsterdam,  Betty Robinson confirma performanțele olimpice prin titluri la 50 și 100 de metri la Universiada Americană din 1929 și prin recorduri mondiale pe distanțele de 60 și 70 de yarzi (6.9, respectiv 7.9 secunde). Dar în 1931, cu un an înainte de Olimpiada de la Los Angeles, viața ei urma să se schimbe brusc…

 

ȘANSA A TREIA: DE SUS PÂNĂ JOS. JOS DE TOT

În 1931, pe când presa americană o considera favorita olimpiadei de acasă din Los Angeles (1932), Betty Robinson se afla în vizită la fratele său din Chicago, care a invitat-o la un zbor cu biplanul său. Cei doi au căzut de la aproape 1000 de metri, rămășițele avionului fiind găsite de un trecător care a observat-o pe Betty nemișcată. Crezând că femeia pe care o avea în față a murit după căzătura cu biplanul, acesta a urcat-o în portbagajul mașinii și a dus-o la morgă. Când medicul a analizat corpul femeii, și-a dat seama că aceasta era încă vie. Betty era în comă. Visul său de a-și apăra medalia de aur la Los Angeles era distrus.

Deși doctorii spuneau că nu are nicio șansă să trăiască și, mai apoi, că nu mai are nicio șansă să concureze din nou, Betty Robinson s-a trezit după 7 săptămâni de comă profundă, timp în care contuziile sale severe, brațul distrus și piciorul drept rupt fixat cu șuruburi au început să se refacă. După alte șase luni petrecute în scaunul cu rotile, Betty începea lungul drum de refacere fizică. În momentul în care avea să meargă normal din nou ne aflam în anul 1933, iar fata de 16 ani de la Amsterdam împlinea 21 de ani. Din păcate, accidentul a lăsat urme adânci în starea sa fizică: Betty nu mai putea să-și îndoaie complet genunchiul drept, ceea ce excludea apariția sa în următoarele probe de 100 de metri de la Olimpiadă din cauza faptul că îi era imposibil să adopte postura de start. Și totuși, povestea tinerei din Illinois nu s-a terminat aici. Betty trebuie să-și învingă soarta.

“Dacă nu eram atât de bine pregătită fizic, nu aș fi supraviețuit după accident” – Betty Robinson

Betty Robinson mai avea doi ani de pregătire până la Olimpiada de la Berlin. Deși nimeni nu-i dădea nicio șansă de a ajunge în capitala Germaniei la “Olimpiada Nazistă”, americanca a bătut din nou toate pronosticurile. Nu mai putea să tragă la 100 de metri plat, proba ei favorită, însă, după o perioadă incredibilă de recuperare și pregătire, Betty a fost acceptată de Comitetul Olimpic American în proba de ștafetă 4×100 de metri. Betty avea ocazia de a răzbuna argintul de la Amsterdam în fața marilor favorite ale probei, atletele germane. La ele acasă, în fața spectatorilor de pe Stadionul Olimpic din Berlin. În fotografia alăturată, care ne arată echipa de ștafetă a Statelor Unite la Berlin, Betty Robinson e ultima din dreapta.

 

ȘANSA A PATRA: NOROCUL LE SURÂDE CELOR CARE INSISTĂ

9 august 1936. La opt ani și patru zile de la argintul de la Amsterdam, echipa de ștafetă a Statelor Unite lua startul în finala probei feminine de 4×100 de metri. În tribune se aflau aproape 80.000 de spectatori, iar marele Adolf Hitler își ocupase loja pentru a urmări la lucru echipa germană care promitea aurul. Cu trei dintre cele patru purtătoare de ștafetă calificate în finala probei de 100 de metri, Germania viza locul întâi. Lupta se anunța însă strânsă: în echipa americană se afla Helen Stephens, care câștigase proba de 100 de metri cu câteva zile în urmă, iar a treia schimbare de ștafetă era nimeni alta decât Betty Robinson, înviată din morți, revenită după opt ani să le dovedească tuturor că talentul de la Amsterdam dublat de munca titanică de revenire contează mai mult decât dorințele de mărire ale unui dictator.

Mergem pe repede-înainte până la ultimul schimb de ștafetă. Germancele conduceau lejer, aflându-se cu opt metri înaintea americancelor. Atunci când Marie Dollinger i-a înmânat ștafeta lui Ilse Dörffeldt, totul părea terminat pentru echipa Statelor Unite. Însă în momentul în care Betty Robinson (în centru în poza alăturată) i-a pasat ștafeta lui Helen Stephens (stânga), nemțoaica Dörffeldt a scăpat ștafeta, iar întregul stadion a scăpat un oftat imens. SUA câștiga finala, Germania era descalificată, iar Adolf Hitler le chema pe membrele echipei sale în lojă pentru a le îmbărbăta personal.

Peste toate, însă, Betty Robinson zâmbea din nou de pe prima treaptă a podiumului. Tânăra care fusese declarată moartă în urmă cu cinci ani primea medalia de aur și le demonstra tuturor în cel mai pur aspect practic cum poate fi transpus în realitate unul dintre cele mai cunoscute crezuri olimpice. Betty a câștigat tot și a continuat, apoi a pierdut tot și a continuat.

 

BETTY LA FINAL

Elisabeth Robinson s-a retras din sportul de performanță după Olimpiada de la Berlin, devenind ulterior una dintre cele mai cunoscute voci care au promovat sportul în Statele Unite și fiind arbitru în probele atletice la nivel național și internațional. Căsătorită cu Richard Schwartz în 1939, în timpul Marelui Război, Betty Robinson Schwartz a ajuns la vârsta de 87 de ani, fiind chinuită de Alzheimer și răpusă de cancer în 18 mai 1999.

“Probabil că cei mai mulți dintre americani nu mă recunosc. Totul s-a întâmplat cu foarte foarte mult timp în urmă” – Betty Robinson.

via 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16

 

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

7 Comentarii

  1. Cu siguranta n-o recunosc… Eu am intrebat un copil daca stie cine e Violeta Beclea. Mi-a raspuns ca a auzit numele, dar nu stie unde, ce, cum… Acum stie ! :)

    PS: Vezi? De asta-mi plac articolele tale… Pui umarul la “contabilizarea” unor oameni despre care multi nu prea stiu… :)

  2. Sorin, dacă n-a jucat la Steaua, mai greu s-o recunoască copiii. Până la urmă, ziarele scriu abia din patrru-n patru ani despre oamenii ăştia…

  3. M-au trecut fiorii de cateva ori, superb articol. Sincer, chiar nu auzisem de Betty pana in acest moment, dar descoperi macar un lucru nou in fiecare zi :)

  4. Mulţumesc, Dragoş. Da, sunt poveşti pe care le ştiu puţini. E bine să le scoatem în faţă din când în când.

  5. Cu ocazia asta am reusit sa aflu si eu mai multe lucruri, lucruri pe care chiar nu le stiam si la care nu ma gandeam vreodata! Promovarile de acest gen ar trebuii facute mai des.

  6. Superb articolul, este al treilea articol de pe blogul tau care ma impresionaeaza mult de tot si cred ca asta asta cel mai fain din topul celor trei. Si sigur voi mai gasi cate ceva interesant de citit pe la tine :) thanks pentru articol!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.