Domnul Nicoliţă

A plecat de la Steaua la Saint-Etienne, unul dintre cluburile istorice ale Franţei. Poate că cei născuţi acum fix un viraj nu ştiu, pentru că istoria recentă nu ştie alte rime decât Real Madrid şi Barcelona. Dar AS Saint-Etienne este unul dintre cluburile care au făcut istorie în Franţa, o ţară care se confundă în sine cu istoria. 10 titluri ale Franţei, şase Cupe ale Franţei şi o finală de Champions League. Un palmares foarte interesant pentru o echipă care nu le spune nimic celor pentru care fotbalul nu înseamnă decât marketing, nu-i aşa?

Dar să revenim. A fost dintotdeauna hulit, înjurat, lovit, bruscat. Şi-a văzut de drum. S-a născut într-o familie de ţigani şi nu a ascuns asta. Nu a bravat niciodată, nu a cerut compensaţii morale pentru asta. A alergat, în schimb. A mers pe drumul lui. Nu e vreun mare fotbalist, nici măcar el nu a spus asta vreodată. Dar nici Tibor Selymes nu a fost, nici Dorinel Munteanu n-a fost vreo vedetă în accepţiunea actuală a termenului. S-a zbătut pe banda aia dreaptă şi a tăcut când a fost folosit fundaş, mijlocaş, sau când unul dintre miliardele de antrenori din ultimele 5 sezoane la Steaua l-au aruncat în atac, c-aşa era nevoie “în meciu’ ăla”.

De câte ori l-aţi văzut în imagini prin cluburi? De câte ori a atacat pe cineva? De câte ori a înjurat? De câte ori s-a dat fotbalist? De câte ori i-a lăsat cu ochii-n soare pe jurnaliştii care i se adresau în scârbă tocmai pentru că el era paşnic, calm şi-şi făcea treaba aşa cum era normal s-o facă? De câte ori i-a acoperit pe suporterii-maimuţe care răgeau pe lângă el în tribune, demonstrând că societatea are încă de învăţat cum să facă bastonaşe înainte de a scrie litere? De câte ori aţi văzut ştiri cu el în afara terenului de fotbal?

A avut ghinionul de a-şi marca un autogol pe Bernabeu. Vă asigur că niciunul dintre cei care-l criticau nu a ajuns vreodată măcar aproape de linia porţii peste care a trecut mingea în drumul ei spre poartă în faza aia cretină. Dar a lăsat totul în urmă. Şi a alergat, s-a zbătut, şi-a pus mâinile pe urechi şi a jucat fotbal în continuare. Dacă v-aţi aşteptat vreodată ca Nicoliţă să ia mingea, s-o ascundă şi s-o scoată din nou în careul de şase metri, aţi greşit. Şi nu-i vina lui.

Îl apreciez pentru că este, probabil, cel mai cu picioarele pe pământ jucător din fotbal din România. Poate că nu e omul care face diferenţa la Naţională – sunt alţii care-şi arogă dreptul (atenţie, dreptul!) de a fi aşa – dar sunt sigur că, dacă toţi jucătorii din România ar fi muncit precum a făcut-o el, am fi fost mult mai sus decât suntem în luna septembrie a anului 2011.

Felicitări, domnule Nicoliţă! Aţi ajuns la o echipă mare pentru că aţi muncit. Mult mai mult decât alţii.

Doar atât. Felicitări.

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

3 Comentarii

  1. Saint-Etienne este o echipa cu traditie in Franta. Este un mare pas inainte pentru Banel :)

  2. Ok. Felicitari Banel! Bai, dar articolul este fantastic. Bravo!!

  3. Am avut vreo 2 ani un poster cu Saint Etienne pe perete in copilarie… prin 89-90 se intampla asta, cand aveam io 14 ani. Pe vremea aia scriai cu pixu’ scrisori catre cluburile din afara si spuneai cat de mare fan al lor esti tu. Cam unu din patru copii-scribi primea apoi cate un pachetel cu postere, iar un norocos din zece chiar un tricou al echipei sau o sapca. Iti dai seama ca rupea tot ala care primea tricou, era zeul nostru pentru o vreme :D

    Banel avea 5 ani pe vremea aia… ehei… :D Bravo lui!

Leave a Reply to Cezarv Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.