Emma Răducanu – Leylah Fernandez: 6-4, 6-3

Stemma noastră și mândria

Era prin primul game al meciului, pe serviciul Emmei, când m-am simțit brusc stingher și străin de ce vedeam pe ecran, ca un invitat care a nimerit la nunta greșită. Eram ca-n filmele cu extratereștri aterizați eronat pe Terra și care începeau să descopere substanțe ciudate, cum ar fi apa. M-am trezit teleportat în viitor, o eră în care niciunul dintre numele pe care le avem tatuate pe creier și care ne-au ținut de mânuțe în ultimii 10-15 ani nu vor mai exista în tenis.

Răducanu și Fernandez. Rădu-cine și Fer-cum?

Răducanu și Fernandez jucau finala pe Ashe. Și e 2021, același an în care până mai ieri aveam Barty și Swiatek și Sabalenka și Sakkari și Simona?

Foto: IMAGO

Suntem pe Ashe, cu tribunele dând pe-afară de iubitori de tenis ca ouăle umplute, minus zgomotul de fond sâcâietor de acolo. Care seamănă mai degrabă cu atmosfera dintr-un restaurant care servește coaste de bivol în Arkansas.

N-a mai văzut New York-ul drapelul britanic în vârf de scenă de pe vremea în care plimba Queen muzica pe la Madison Square Garden, în ’77. Mă rog, Freddie nu s-a duelat vocal cu Celine Dion atunci, ca să aibă și Canada trei sferturi de arenă care urlă în exces la fiecare minge. Apropo de Canada și de Anglia, poate că ar trebui să învățăm din erorile noastre și din victoriile lor și să înțelegem că migrația e parte din viață. Să îmbrățișăm valorile care le pleacă altora și să le transformăm într-ale noastre. Mai ales că ale noastre – se vede treaba – fac ouă de aur în alte cuibare.

Dar destulă geopolitică. Să trecem la tenis.

În aceste momente calde pentru tenisul britanic cu influențe sino-românești, să ne aruncăm privirea preț de un paragraf spre Clara Tauson. „Meșter, cine e Clara Tauson? Suntem la finala US Open aici”, veți întreba pe bună dreptate pe alocuri (și zic „pe alocuri” pentru că are două turnee câștigate anul ăsta, deși are tot 18 ani, cum pare că au toate jucătoarele de tenis zilele astea).

Păi Clara Tauson este ultima jucătoare care a bătut-o pe Emma Răducanu în circuitul WTA. Era la Chicago, ultimul turneu înainte de US Open, și se întâmpla în finală. Că doar unde altundeva ai putea s-o vezi pe Emma, care vine din calificările celui mai american Slam ca un TGV fără frâne care merge cu 370 de kilometri pe oră pe șinele nemodernizate dintre Deda și Toplița.

Ce n-ar fi dat Leylah să aibă numărul de telefon al Clarei, s-o sune între seturi și s-o întrebe cum cubu’ Maggi al bunicii din Pantelimon a reușit să-i ia două seturi Emmei. Mai ales azi, când pare că lucrul ăsta e imposibil. Sau nu neapărat imposibil, dar la fel de posibil ca dispariția bruscă a virusului începând de săptămâna viitoare, pe fondul descoperirii că se poate trata cu un cocktail de sana, covrigi, bere, arahide, zeamă de varză și must. Ce, a încercat cineva asta? Nu. Păi vedeți?

Foto: IMAGO

Imbatabilă Emma. De vreo trei săptămâni încoace, fata pare Templu Shaolin, zumzăie a concentrare și miroase a flori de tei la 10 metri în jur. E atât de naturală, se mișcă atât de fluid și lovește atât de exact și de puternic în același timp, încât omul nostru Nole a început să mulțumească naturii că s-a născut bărbat și că pe partea cealaltă a tenisului nu există generație nouă decât la Evidența Populației. Serios, îți poți imagina azi o finală de Slam între doi băieți de 18, respectiv 19 ani?

Și are-n jurul creierului ditamai zidul – era să zic chinezesc, ceea ce probabil că se și întâmplă ereditar vorbind – care o face să nu fâlfâie când e pusă-n situații în care nouă ne-ar tremura margaretele ca-n vijelie. După ce-a luat primul set, a avut trei mingi să facă 2-0 și să-i ducă Reginei trofeul, dar Fernandez a revenit, și-a făcut serviciul și apoi a trasat un break. Ei, ăsta e momentul în care Nadal, cât e el de Nadal, s-ar afunda în spătarul scaunului și ar uita să-și mai așeze sticlele ca-n infanterie, ocupat cu gânduri negre și dureri de branțuri. Emma? Păi a revenit după pauză, a pus căpăstrul pe căluț, a bolborosit niște retururi ca-n manual și două tușe rase și a pus break-ul înapoi în șifonier.

Ce-a făcut Emma când a bușit două mingi de meci pe serviciul adversarei în finala US Open la 18 ani? A luat racheta, și-a ales mingile la serviciu și a turnat beton în paiul cu care încă respira Leylah, cu o pauză cauzată de genunchiul hârșât de podeaua de pe Ashe în cel mai prost moment din lume, când servea pentru meci.

Așa, simplu, fără efort vizibil, ca și cum ar fi sunat la pizzerie să ceară și porumb pe pizza comandată adineauri.

Foto: IMAGO

Dar ce frumusețe de joc, ce bucurie, ce splendoare, câtă tinerețe neafectată de dinți strânși și vene umflate inutil! Câtă miere pe gât ne-a curs la New York astăzi, la aceeași oră la care acum vreo trei ani se urla pe Ashe ca pe Dealul Cocoșului.

Ca soarele din prima dimineață adevărată de primăvară a fost meciul ăsta, venit într-un context în care tenisul a devenit o colecție de frustrări împachetate frumos, o cursă după recorduri și o discuție interminabilă cu statisticile în spate.

Ăsta e tenisul de care ne-am îndrăgostit. În care jocul e o bucurie, o fată de 18 ani joacă finala de la US Open după 10 meciuri în ultimele trei săptămâni, iar dincolo de fileu fericirea se dublează, nu se returnează sub formă de plastic.

Și da, Emma nu-i a noastră. Ci a urmașilor urmașilor noștri. A copiilor care au văzut-o astăzi și au înțeles că imposibil e doar un termen compus care n-ar trebui să fie învățat decât, eventual, de la 20 de ani în sus.

Cronicile de la US Open îți sunt oferite de:

Susține cronicile pe Patreon.

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

5 Comentarii

  1. De mult nu am văzut un meci de tenis feminin care să îmi acapareze atât de bine atenția

    • Absolut adevărat… Memorabilă. Oricum daca ar fi jucat Pliscova cu Krejcikova, de ex, nu știu câți s-ar fi uitat la o așa finală (fiind de ne uitat… la ea), iar dintre cei care se vor fi uitat, câți ar fi ținut minte ceva. Sincer să fiu nu-mi amintesc cine a jucat finala fetelor de la Wimbledon de anul asta… Dar asta de azi este într-adevăr de ne uitat…. in cu totul alt sens. Cred că asistăm la un început de istorie glorioasă, si că mândruțele astea două o să facă spectacol din rivalitatea lor si următoarele decade.

  2. Mare noroc pe capul lui Mircea Mester cu finala asta neverosimilă. A profitat de ocazie să scrie cronica azi, având motiv să se fofileze mâine, când o fi de scris alta… Cred că o să-i paseze sarcina iarăși lui Hângănuț. :)

  3. Să nu uităm totuși că Leylah a dus greul acestui turneu, eliminând numerele 2, 3 și 5. Și dacă la fete ierarhiile astea sunt volatile, eliminarea dublei campioane de la US Open, Naomi Osaka, spune totul. De asta a și stat 5 ore în plus pe teren. (Povestea cu meciurile din calificări ale Emmei nu ține, fiindcă pentru o câștigătoare de turneu ca ea acelea au fost meciuri de antrenament, jucând cu niște oponente modeste.) Felicitări Emma, dar felicitări și Leylah!

Leave a Reply to bbogdanmircea Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.