Finala noastră

21462_595967530453856_1528122477_nA căzut pe tușă. Așa mi s-a părut, că a șters puțin tușa. De obicei, când se întâmplă asta pe zgură, tușa se albește. Mergem amândoi spre locul în care a căzut mingea. E la limită. Nu s-a “albit” tușa, însă urma începe undeva exact la limita dintre exteriorul benzii din plastic și hăul de zgură dinspre fundul terenului.

– Repetăm punctul!, a decretat el. E cel mai ușor, e metoda perfectă pentru a evita alte discuții în tenisul de buzunar pe care-l jucăm noi aici. E normal, nu avem Hawk-Eye. De fapt, nu avem nimic în afara celor patru mingi care fuseseră jucate anterior o dată, a rachetelor încercate deja câteva luni și care au probabil nevoie de un nou racordaj și a echipamentelor care ne apropie de oamenii pe care-i vedem la televizor la turneele alea strălucitoare și frumoase. A, ba da, avem. Avem pasiune și iubim sportul ăsta nebun care de ceva vreme ne-a acaparat timpul. Timpul liber s-a transformat în meciuri de tenis, amicale sau “oficiale”. Am pus între ghilimele termenul “oficiale” pentru că turneele de la sfârșitul fiecărei săptămâni la care participăm amândoi și care fac parte dintr-un circuit de amatori – Tenis Partener, unul dintre cele mai frumoase lucruri care s-au întâmplat în România sportivă în ultimii ani – sunt pseudomeciuri “adevărate”: cu scor oficial, cu tururi peste care trebuie să treci și cu adversari (mai mult sau mai puțin) de nivelul tău.

Continuăm. Servește el, e 30-30. “Trei egal”, cum este scurtat în limbajul celor care joacă tenis ceva mai des. Vreo patru-cinci zile pe săptămână, în cazul nostru. 15 e “cinșpe”, 30 e “trei”, 40 e “patru”. Cumva, undeva, cineva s-a gândit că cele două ore pe care le plătim aproape în fiecare zi pentru a juca sportul ăsta pe cât de frumos, pe atât de nobil nu trebuie pierdute cu prostii cum ar fi cuvintele lungi. “Patruzeci”? Prea lung.

44643_595971370453472_1208437019_n

E aproape 10 seara, iar în jurul nostru sunt câteva blocuri bucureștene imense. Pe jumătate dintre ferestre se vede lumină, semn că oamenii nu s-au pus la culcare încă. Și nici nu se vor pune foarte curând. E meci mare la câțiva pași, probabil cel mai important meci care a avut loc vreodată în România. 

Nu, nu e meciul nostru. Dar din cauza meciului ăstuia (sau datorită, depinde cum privești…), cele șapte terenuri de zgură din complexul Voinicelu, undeva între Bulevardele Basarabia și Baba Novac, sunt pustii. Doar terenul 5 e luminat, iar acolo suntem noi. E liniște, e temperatura perfectă, se aud doar mingile și, între ele, insectele din jur. E o seară absolut fantastică pentru tenis.

Și pentru fotbal. Suntem la începutul lunii mai 2012, iar undeva în zare, peste blocurile în care se văd televizoare care emit lumini colorate identice, semn că se află blocate pe același post TV, Arena Națională radiază și începe să fie din ce în ce mai zgomotoasă. Atletico Madrid și Athletic Bilbao urmează să joace finala Europa League, iar Bucureștiul se află într-un soi de sărbătoare potențată de prezența câtorva zeci de mii de spectatori spanioli care au colorat centrul vechi și drumul spre stadion.

Radu servește. Își înalță mingea și o pune cu forță direct pe “T”-ul care delimitează cele două zone de serviciu. Nu prea ai ce să-i faci unei mingi de genul ăsta, e un soi de penalty bătut cu putere în vinclu. Nu poți să scoți mingea nici dacă știi că dă acolo. E 40-30, iar la următoarea minge câștigă game-ul după ce încerc o “scurtă” care se oprește în banda fileului. E totuși 5-3 pentru mine, a salvat setul cu propriul serviciu.

– Știi că dacă era bună aia la limită se făcea 30-40 și nu-ți era deloc ușor, nu?, îl întreb zâmbind în timp ce iau o dușcă de apă.
– Ah, ce rău îmi pare!, zice el zâmbind.

1146657_595967020453907_928408158_n

Râdem amândoi și ne așezăm pe bănci să ne tragem sufletul. Dinspre stadionul până la care faci 10 minute pe jos se aude imnul Europa League. Probabil că echipele ies de la vestiare, probabil că se aliniază în fața tribunei și probabil că în scurt timp vom auzi și fluierul de start al arbitrului. Întreg stadionul cântă, iar sunetul pare că se aude – fizica asta! – undeva în partea opusă a orașului. După câteva minute, între două mingi, din stadion se ridică sunetul bucuriei, al golului. Îl recunosc ușor, l-am auzit de atâtea ori în ultimele luni pentru că localizarea geo-strategică a biroului și a casei mă face să joc tenis în timpul săptămânii exclusiv în imediata apropiere a Stadionului: fie la Voinicelu, fie la terenurile Federației Române de Tenis, care practic sunt lipite de arenă. A marcat Falcao, e 1-0 pentru Atletico.

Servesc. Câștig setul.

A fost o seară cu adevărat specială. Acum câțiva ani aș fi jurat că nu am cum să pierd un meci de fotbal de asemenea importanță, mai ales dacă acesta se joacă la un pas de mine. În seara aia de 9 mai, însă, miroseam zgura și transpiram sub reflectoarele unui teren de tenis la o aruncătură de băț de locul în care două echipe fantastice se luptau pentru al doilea trofeu ca importanță în fotbalul de club din Europa. Dar eram foarte fericit: redescoperisem de câteva luni sportul ăsta fascinant și pur și simplu mă simțeam “acasă” pe terenul cărămiziu, alături de un alt om căruia nu-i păsa de povestea care se derula la un kilometru distanță. A fost seara care m-a ajutat să înțeleg că micile plăceri ale vieții sunt reale dacă te implică. Și seara în care am învățat să-l respect pe Radu pentru că a ales la fel ca mine. Când doi nebuni se găsesc într-o zonă comună aleasă cu sufletul, nu cu mintea, se lasă cu povești lungi și frumoase.

L-am bătut atunci pe Radu. Nu mai știu scorul din al doilea set, dar a fost un meci frumos. A fost meciul din timpul finalei.

1001088_595967740453835_261128556_nLa un an și ceva distanță de momentul ăsta și într-un moment în care Arena Națională era mult mai tăcută, Radu și Adrian au inventat un turneu de tenis. Organizat de ei cu ajutorul unor parteneri care au înțeles că sportul are nevoie de sprijin pentru a exista. Organizat de ei pentru a-și astâmpăra curiozitatea și pentru a-și desăvârși plăcerea. Dacă Radu e un om al mișcării, fie că ea înseamnă bicicletă, alergare sau un as frumos așezat în “T”, Adrian e nebun după tenis și a dezvoltat în ultimele luni un proiect cum ar trebui să fie cât mai multe în România. Treizecizero.ro este numele lui și, pentru mine, este un soi de gazetă de perete în care citesc zilnic pe larg  poveștile meciurilor pe care fie le-am văzut la televizor, fie le-am urmărit pe aplicația de scoruri live de tenis pe care am așezat-o cu onor pe primul ecran al telefonului, alături de e-mail și de browser.

Au fost două zile cumplite, dar excepționale. A fost cald, cald, cald și încă o dată cald. Însă am jucat tenis cu oameni care fie nu mai jucaseră niciodată, fie erau începători, fie se anunțau printre favoriții la câștigarea turneului. În oricare dintre aceste situații s-au aflat adversarii mei de pe teren, i-am respectat și i-am iubit. Cât timp ții o rachetă în mână și alergi după o minge care pare pierdută, înseamnă că ești de-al nostru. 

Știi, tenisul se joacă, abia apoi se câștigă sau se pierde.

1098306_595967597120516_562395557_nAm ajuns în finală cu Radu. Am zâmbit și mi-am amintit imediat de meciul nostru din seara aia frumoasă. Nu contează rezultatul, pentru că am știut amândoi, fără să ne spunem ceva despre asta, că meciul dintre noi nu se joacă într-o seară sau zi anume, ci pe lungimea următorilor ani.

Important e să fim amândoi acolo când reflectoarele curăță noaptea, iar mingile trimise de rachete albesc tușele.

 

foto: Vlad Grigore, Andrei Refuzake

 

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

2 Comentarii

  1. Pingback: Radu Restivan

Leave a Reply to atlasmp montaj bannere Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.