Gică

Nu știu multe lucruri legate de fotbalul dinainte de 1989. Iar principalul motiv este legat de faptul că de-abia făceam ochi, iar în 1989 – anul nașterii fratelui meu – am început să înțeleg că lumea e mai mare decât orașul în care creșteam. Un singur lucru îmi aduc însă aminte din perioada pre-Revoluție: golul lui Hagi din finala Supercupei Europei. Aveam doar doi ani, dar țin minte și acum acel gol din lovitură liberă contra – aveam să aflu mai târziu – ucrainenilor de la Dynamo Kiev.

Am avut norocul de a crește admirând evoluțiile superbe ale jucătorului Gheorghe Hagi. Și spun asta pentru că, astăzi, idolii copiilor care încep să joace fotbal sunt în majoritate străini. Atunci, îl aveam cu toții pe Hagi. Era Cristiano-ul și Messi-ul nostru, aveam libertatea de a-l așeza – fără a ne face probleme că greșim – lângă cei mai buni jucători ai lumii. Probabil nu a fost cel mai bun, nu a fost Roger Federer-ul fotbalului anilor ’90, dar Hagi face parte dintr-un All Star Team al acelei perioade fără niciun fel de probleme.

La lobul contra Columbiei aveam 10 ani, dar văd și acum acel gol în fața ochilor de parcă acea noapte în care stăteam lângă tata și urmăream România în SUA nu a trecut încă. Țin minte și superbul gol contra Țării Galilor din preliminarii, când am bătut cu 5-1 și Hagi a prins o ștachie de zile mari de la 40 de metri. Era un meci greu, îi aud în cap pe comentatori cum spuneau că e un meci dificil și că suntem nevoiți să batem. Am văzut meciul la nașii mei, între biblioteca lor superbă și televizorul color – o raritate la acea vreme. Și îmi aduc aminte cum Hagi a făcut ca acel meci să ajungă la un scor incredibil. Strângeam în pumni mileul de pe masa din sufrageria nașilor mei și îmi doream să câștigăm. La fel cum își dorea toată țara.

În vara anului 1996, când au avut loc Europenele din Anglia, îmi cumpăram Pro Sport Magazin – o revistă fascinantă care apărea la începutul fiecărei săptămâni. Nu am făcut nimic la acea competiție și tuturor ne-a rămas în cap bara lui Dorinel Munteanu din meciul cu Bulgaria. A fost, poate, prima dată când am făcut cunoștință cu eternul ghinion românesc, relatat pe larg la acea vreme de presă. A dat gol Stoichkov, la începutul meciului, și apoi am atacat aiurea tot meciul. A fost singura competiție în care Hagi a fost șters. Nu mai țin minte nimic despre el de atunci. Poate că din acest motiv am venit acasă bătuți de toată lumea.

În 1998 am descoperit un jucător incredibil. Zinedine Zidane mi-a deschis ochii și mi-a arătat că fotbalul poate fi elegant și spectaculos în același timp. A fost turneul final în care Adi Ilie a dat un gol senzațional, iar Hagi s-a pus pe pase.  Se afla în spate, punea pe tavă, făcea scamatorii cu mingea. S-au vopsit toți galbeni în păr și mi s-a părut amuzant. Măcar atunci se câștigau pariuri în fotbal.

Mi-a fost rău după ce Hagi a fost eliminat în ceea ce trebuia să fie ultimul lui meci la Națională, în 2000. Cu Italia, după o grupă în care am picat cu Germania, Anglia și Portugalia. Pfu, ce grupă! În sferturi, Gică a luat roșu pentru al doilea galben văzut după o simulare despre care și acum cred că a fost de fapt fault în careu. Așa se întâmplă când ești în sprint și îți este agățat vârful piciorului. Am plâns. Hagi era prea mare, nu merita asta.

Am preferat să fiu copilul care se bucură pentru jucăria primită înapoi când Gică a anunțat că revine în Națională. Era înaintea unui meci cu Ungaria. Ajunsesem să ne temem de Ungaria după ce s-a retras el și am fost nevoiți să-l chemăm înapoi să ne ajute. A căzut rău, pe umăr, și a fost înlocuit la pauză. Dar făcuse o repriză de vis și conduceam cu 2-0. Cred că așa s-a terminat. Oricum, i-am bătut. Și eram fericit. Hagi revenise, picta din nou pe teren. E bine să vezi desene multe și picturi de toate felurile, dar o vizită la Muzeul Picasso îți schimbă percepția asupra artei.

A fost și la Real, și la Barcelona. A dat un gol de la mijlocul terenului când era la Madrid. L-au lăudat toți. L-am văzut anul trecut în lista de jucători cu care Realul se mândrește în muzeul propriu de pe Bernabeu. Am fost mândru. I-am făcut și poză.

A mers apoi la Galatasaray, unde știu că dădea multe goluri și pase și că a scuipat arbitri. O fi fost din cauza finalului de carieră, o fi fost din cauză că nu-i convenea să joace între oameni care nu se ridicau la nivelul lui. O doză de aroganță e normală la oamenii ăștia, am înțeles asta. Pentru că, altfel, lumea îl toca.

S-a retras la Gala Hagi, pe care am urmărit-o în direct. Joacă acum în meciuri caritabile și le urmăresc cât de des pot. E același stâng senzațional, preia la fel mingea și are aceleași mișcări ample ale mâinilor. Atunci când are mingea, își împinge vârful ghetei înspre ea, ține palma îndoită de la încheietură și se uită înainte cu capul plecat. Muncește. Și îmi pare rău că nu o mai face pentru România.

A vrut să se facă antrenor. Un om modest care a jucat fotbal pentru ai lui a încercat să se apropie de fotbal așa cum a înțeles că trebuie. Nu poate sta departe de gazon. Îi place. Probabil nu e cel mai bun antrenor din lume, dar sunt sigur că toată lumea din vestiar în respectă. Sunt sigur că toți știu cine e. Sunt sigur că, atunci când nu câștigă, se macină, se gândește la ce-ar fi făcut el în teren. Sunt sigur că a fost un jucător mai bun decât va fi vreodată ca antrenor, dar îmi face plăcere să văd că este o onoare pentru mulți să îl aibă în echipă.

După ce Gigi Becali l-a dat afară de la Steaua înjurându-l, patronul echipei din Ghencea mi-a stârnit o repulsie care nu mi-a trecut nici astăzi. Hagi a băgat capul în pământ și a plecat, deși nu pierduse niciun meci în respectivul start de sezon. Încearcă să facă ceva la Constanța, cu copiii. Și îi țin pumnii să-i reușească. Aș vrea ca acei copii să se gândească că au un noroc fantastic că pot da mâna cu Gică. Eu nu am reușit până acum, dar visez să pot schimba două pase cu el, să tragem la poartă, să râdem. E un vis, sunt copil, știu.

Dar este unic. Și azi e ziua lui.

La mulți ani, Gică! Mulțumesc pentru copilăria mea.

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

5 Comentarii

  1. “Nu am făcut nimic la acea competiție și tuturor ne-a rămas în cap bara lui Dorinel Munteanu din meciul cu Bulgaria”

    Aici a fost gol nevalidat, din bara de sus mingea a cazut binisor in spatele liniei portii, daca nu ma pacaleste memoria.

    • Da, a intrat juma’ de metru, dar n-a văzut arbitrul. Li s-a întâmplat și altora în meciuri mai importante, ce pot să zic…

  2. Iar in 2000 cu Italia chiar a fost impiedicat( involuntar cei drept), si nu a simulat

Leave a Reply to Eu doar eu Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.