Irina Negu

E vineri, sau sâmbătă, sau duminică, 22 iunie 2053, tu mai ai câteva ore până la proba scrisă la BAC și cronica asta se numără printre textele ale căror comentariu trebuia învățat pentru examen, pentru că e posibil să-ți pice mâine. Nici nu mai contează că afară sunt 87 de grade Celsius, că ninge cu cenușă și nici că pe internet oamenii se ceartă dacă Halep merită statuia aia care oricum e jumătate de metru sub apă, pentru că Marea Neagră a ajuns în centrul vechi din Sibiu.

Site-ul ăsta continuă să fie singurul loc de pe internet în care poți citi despre tenis fără să-ți smulgi părul de pe ceafă, Porsche Taycan Cross Turismo a ajuns la a cincea generație și are autonomie de 8000 de kilometri din baterii alimentate cu aer, Nole joacă imediat finala pe terenul central de lavă de la All England still wants back in EU Club și e bine să fie așa, pentru că toate astea compun singura oază de normalitate și consecvența pe care omenirea se poate baza.

Îți spun deci că era călduț când am început să scriu cronica zilei de 2 iulie 2021 de la Wimbledon. A doua zi urma să plec în Bulgaria. Codruț era prin Grecia și juca tenis. Deși se afla acolo de doar trei zile și jucase o oră pe un teren de la cazare, era deja al doilea cel mai iubit tenisman al Greciei, după Sakkari, dar înaintea lui Tsitsipas și Kyrgios (în Grecia e blocată pagina de wikipedia a lui Nick, așa încât nimeni să nu trăiască drama faptului că băiatul e australian). Mircea, ca de obicei, aștepta să îi dau textul ăsta.

Cronicile de la Wimbledon îți sunt oferite de:

Iga Swiatek – Irina Begu: 6-1, 6-0

Irina nu lucrează între două măsurători. Ori își face partid și câștigă alegerile a doua zi, ori nu face diferența dintre frasin, molid și polonic pentru ciorbă.

Un joc bun, calculat până la a 15-a zecimală, a adus-o spre finalul unei prime săptămâni de Grand Slam. Doar că a lăsat-o în fața trenului, cu un calorifer legat de glezne și un cofraj de ouă imaginar pe care a părut să tot încerce să îl țină în echilibru de-a lungul meciului.

E mult spus meci, pentru că la așa ceva îți trebuie doi jucători. Sau, ok, se mai poate și fără doi sportivi, dar unul trebuie neapărat să fie Nadal, Federer ori Nole. Aici au fost Iga, un fileu și copiii de mingi, care-și vor primi diploma pentru activitatea de voluntariat, dar și o oră de consiliere psihologică din partea Federației.

Unii probabil că voiau să se apuce cândva de tenis, dar parcă nu-ți mai vine să îndeși mingi verzi în buzunarele șortului când tocmai ai văzut cum se poate transpune în tenis un test Euro NCAP cu rachete și rochițe. Dar așa e sportul ăsta: uneori, scorul e mai blând decât realitatea, deși orice e mai blând un proces de eviscerare în mijlocul câmpului, pe un petec de iarbă, în soarele amiezii.

Partea bună e că Irina pare construită să își adune singură falangele după astfel de momente. Chiar dacă nu i s-a întâmplat chiar atât de des să molfăie covrigi la ore de maximă audiență, impresia e că am mai văzut episodul ăsta. După care am uitat, ea a revenit, ne-am bucurat și am luat-o de la capăt. Irina știe bătaie, mai ales că a mai luat. Dar a mai și dat, iar balanța asta îi ține pe mulți cu foamea-n glandă cu condiția să fie cât de cât echilibrată.

Novak Djokovic – Denis Kudla: 6-4, 6-3, 7-6

Nole din prima săptămână de Grand Slam e Nole fair play și plăcut. De fapt, așa își construiește el capitalul de imagine de care are nevoie astfel încât, după conferințe sau după verile din pandemii, să aibă de unde lăsa de la el. Nole din prima săptămână e echivalentul primelor zile la job-ul la care te-ai mutat crezând într-o idee și renunțând la job-ul la care te aflai de 20 de ani: zâmbete, colegialitate, auto-ironie când aluneci pe gazonul din curte. Hăhăială continuă. După asta, încep cuțitele.

Sigur, comparația nu merge până la capăt, pentru că atunci când se trece la etapa mâncătoriei, tu începi să-ți reevaluezi viața în fața unui pahar cu borhot, în timp ce Nole ia un trofeu și pleacă acasă. Dar amândoi vă întrebați de ce nu vă apreciază lumea la valoarea cu care voi vă evaluați, deci uite că ai ceva în comun cu un multiplu câștigător de turnee de Grand Slam.

Ce vreau să spun e că Nole e în acel moment al turneului în care își aplaudă sincer adversarul atunci când acesta reușește un pasing după ce tocmai cedase două break-uri, unul dintre ele la 0. E fabulos ce face relaxarea din om. Și poate că nu ar trebui să fim surprinși dacă sârbul publică în curând o carte scrisă pentru că s-au adunat vreo 20 de turnee de Grand Slam în care se tot plictisea aiurea în primele zile.

Pentru că multe lucruri mărețe nu s-au întâmplat, am încercat să îmi dau seama de unde venea preocuparea pe care Djokovic o ținea cu forța pe față. Probabil că, de la bătrânețile care se ivesc în față, uită constant cum îl cheamă pe adversar. E singurul efect advers al trecerii anilor în cazul lui Nole.

Andrey Rublev – Fabio Fognini: 6-3, 5-7, 6-4, 6-2

Să vă spun un secret: când l-am văzut prima dată live pe Fognini, mi-am dat seama că e totuși posibil să existe oameni care nu-și recunosc mamele în mulțime. Vestea bună și în același timp rea e că Fabio e la fel și în teren. Omul pare într-o continuă așteptare a primului termen în dosarul în care a reclamat că pământenii sunt mult prea basic pentru standardele lui.

În același timp, Rublev încă trăiește în frică, cu gândul că va intra maică-sa peste el și îi va cere carnetul de note. Poți citi pe fața lui o teamă mai constantă decât poluarea aerului de la marginea Bucureștiului. Dar, indiferent din ce motiv joacă și cât de mare este impactul traumelor din copilărie asupra performanțelor lui, Rublev măcar știe unde-s pedalele și în ce ordine trebuie călcate.

Ca de exemplu serviciul, care a mers bine și nu l-a lăsat să dea din vâsle când la orizont se arăta prognoză de potop. Cu 18 game-uri câștigate din 20 jucate pe propriul serviciu, rusul măcar a știut că ouăle pe care le are în traistă îi pot ecloza oricând niște pui de victorie. Pe partea cealaltă de fileu, însă, știți povestea: Fognini știe, poate, dar nu face. Zici că-i programul de alegeri al lui Nicușor Dan.

Marton Fucsovics – Diego Schwartzman: 6-3, 6-3, 6-7, 6-4

Probabil că niciodată nu v-ați gândit la asta, dar viața în circuitul ATP e foarte grea pentru Diego Schwartzman. La Roland-Garros și-a construit un soi de rutină: merge, joacă, iar între turul 1 și turul 2 începe să își facă bagajul, pentru că în turul 3 vine Nadal și se sună de plecare. Dar la celelalte turnee de Grand Slam din circuit, Diego joacă sub domnia incertitudinii: ce să mai zici acasă când pare că pleci la turnee doar ca să nu ai de curățat burlanele alea înfundate cu care te cicălesc ai tăi de niște ani?

Fucsovics e, totuși, o scuză bună. Unul dintre puținii jucători care prind des a doua săptămână de Slam și nu par să fie rezultatul unei povești de iubire dintre o pereche de căști și Slander Man înainte de perioada lui dark-punk. Marton dă tare și știe unde trebuie să dea tare. Iar când ai un număr dublu de lovituri câștigătoare în raport cu adversarul, trebuie să fii Grigor Dimitrov ca să găsești o modalitate de a pierde meciul.

Fucsovics nu a căutat-o și nici nu s-a lăsat găsit de ea, chit că în ultimele două seturi s-a umplut oala cu tensiune și talerele meciului stăteau umăr la umăr. Fără să apelez din nou la o glumă accesibilă despre înălțimea lui Diego, Fucsovics a fost de două ori peste argentinian și la capitolul mingi de break disponibile, și la cel al mingilor de break câștigate.

Denis Shapovalov – Andy Murray: 6-4, 6-2, 6-2

Andy e ca un perete de catedrală după un bombardament. Printre ruine, distingi mici fragmente pictate cu foiță de aur.

Scorul e o imagine perfectă a oricărei zile din viața post-100 de accidentări pe care o trăiește acum Andy. Dar poate mai important e faptul că omul ăsta se ține scai de tenis. După 2 titluri olimpice și niște seturi de farfurii ochite pe la Grand Slam-uri, Andy și-a câștigat dreptul de a trage de tenis fix cât are el chef, dar și datoria de a face asta pentru că nouă, muritorilor, ne e greu să ne identificăm cu Rafa și Nole. Dar semănăm cu Andy în fiecare zi de luni în care sigur că am vrea să dormim și sigur că ne doare să ne întoarcem în trafic și apoi la birou, doar că există pe lângă noi mize care merg dincolo de dureri.

Altfel, Shapovalov e bătrân în opinia comentatorului și nu a prea făcut multe până la 22 de ani și cred că asta e absolut superb.

Karolina Pliskova – Tereza Martincova: 6-3, 6-3

După ce la Roland-Garros a început să potrivească șosetele între ele încă din turul 2, astfel că sezonul său a cam meritat doar pentru săptămâna de la Roma, unde a prins și finala, Pliskova a tras primul semnal de alarmă de la Wimbledon: a câștigat categoric un meci, semn că nu mai e mult până când va fi eliminată.

Pliskova și Martincova au în comun niște centimetri pătrați de tatuaje pe piele, dar cam atât. Pliskova are zile în care serviciul îi produce inclusiv ași, în timp ce Martincova are doar zile.

A. Mitu/M. Niculescu – N. Melichar/D. Shuurs: 6-2, 6-3

Pentru că altfel nu ne-am știut descurca, haideți să ne bucurăm că la dublu încă o ducem bine. Mitu și Niculescu fac echipă la Wimbledon și au scos un cuplu care era printre favoritele la trofeu. Asta, în esență, nu înseamnă absolut nimic pe tablourile de dublu, unde cifrele contează atât de puțin încât, la un moment dat, probabil că scorul nici nu va mai fi ținut în forma actuală.

Dar fetele noastre știu cu surpriza. Mitu devine tot mai mult o jucătoare de dublu în care să îți poți pune baza măcar 2-3 tururi, în timp ce Moni are ani de antrenament în drill-uri care includ în același timp slice-uri de forehand și tactici de alienare mintală a adversarului. Fata asta continuă să fie echivalentul waterboarding-ului în tenis, iar perseverența ei în acest stil de joc e cel mai frumos lucru care se poate întâmpla într-o lume în care a fi altfel e primul pas către un proces intentat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

R. Olaru/N. Kichenok – S. Santamaria/T. Zidansek: 7-6, 7-6

Da, e acea Zidansek pe care luna trecută unchiul tău expert în tenis nu a văzut-o în finala de la Roland Garros pentru că nu îl interesează tenisul decât atunci când Halep îi strică ziua și își permite să piardă set în vreo semifinală.

Am prins o bucată bună din meciul ăsta și semnalez o chinuială teribilă. Raluca și Kichenok au deja o relație sudată, dar balamalele sunt flexibile și țin la bătaie. Zidansek e greu de tras înapoi, dar Santamaria și-a dat toată silința să facă asta și să altereze produsul final. Vestea bună e că Raluca ține sus munca de calitate și merge mai departe.

A. Goransson/C. Rudd – H. Tecău/K. Krawietz: 6-4, 7-6

Înfrângerea asta nu e un semn tocmai bun pentru planurile de vacanță la olimpiadă ale lui Horică. Ai noștri abia au avut o amărâtă de șansă de break într-un meci în care toporul folosit de Goransson și Rudd a tăiat cu marjă de eroare de un micron. A fost unul dintre meciurile alea despre care omul de la TV nu înțelege cum a fost pierdut pentru că timp de 30 de secunde și-a permis săviziteze toaleta, iar ăia înfrânți au pierdut pentru că timp de 30 de secunde și-au permis să se întrebe cum se numără corect acele 30 de secunde.

Susține cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de: