Melancronici. 1986. Steaua – Barcelona 0-0 (2-0 după penalty-uri): Highway to Helmuth

Demult, pe când pe câmpurile din localitățile limitrofe ale Bucureștiului pășteau implacabil și liniștit oile, iar la meciurile echipelor românești existau proto-bișnițari care vindeau bilete la suprapreț, s-a întâmplat o poveste. Și cum virusurile zboară la înălțime mică în acest sezon, nu există moment mai bun pentru a ne aminti că la un moment dat în viața asta, într-un colț de Europă, a existat o echipă de fotbal care a avut inconștiența de a se lua de cotor cu echipele mari ale continentului cu elanul cu care astăzi ne luăm de guler cu vicecampioana Ciprului și câștigătoarea cupei din Albania.

A fost un gest de frondă fotbalistică pe care astăzi, în era în care performanțele cluburilor românești în cupele europene se măsoară în numărul de jucători vânduți în Zimbabwe imediat după calificarea în turul al doilea preliminar al cupelor europene, nici măcar nu-l mai putem conștientiza. Dar e ok: până la urmă, nici atunci nu prea existau motive ca cineva să creadă pe bune într-un titlu pre-Champions League. Deși pe vremea aia, spre deosebire de acum, existaseră, totuși, câteva indicii că în damigeana asta de colț de lume poate fi produs vin de calitate: Craiova a fost la un vârf de bocanc să ajungă în finala Cupei UEFA în ’83, iar Dinamo s-a cățărat pe peretele Cupei Campionilor până în semifinalele din ’84, când a căzut de pe calul Liverpool. Dar mai ales, peste rezultate, exista fotbal. Dacă azi băgăm echipa cu noada-n poartă la Rennes, deși avem un gol avantaj și doi oameni în plus, atunci reușeam să răsturnăm frontal pumni în mecla unor echipe precum Anderlecht, care pe vremea aia juca anual finale de cupe europene și băga în teren jucători precum Enzo Scifo, un fel de Eden Hazard căruia nu i-a plăcut atât de mult cheesecake-ul.

Așadar, cu ajutorul domnului și izolatorului nostru SARS-CoV-2, iată-ne în fața unei noi serii de cronici în care toată lumea câștigă. Le-am zis Melancronici, pentru că-n următoarele 10 săptămâni vom povesti pe-aici despre momentele în care ai noștri ne-au învățat că nu-i nevoie de mai mult decât o minge, de niște paralele, de o ștachetă sau de câte-o rachetă pentru a demonstra că orice ochi plânge atunci când e ațâțat cu enzimele corecte. Voi vă veți aminti de momentele care v-au făcut să iubiți sportul și eroii săi și vă veți hăhăi în continuare la cronici în ciuda faptului că televizoarele au uitat culoarea verde de când n-au mai văzut un gazon în direct, iar noi încercăm să nu ruginim la balamale în așteptarea momentului în care băieții și fetele încep din nou să-și trosnească rachete și câlcâie peste cefe.

Peste toate, prietenii noștri de la Nerds & Words, care susțin seria asta de cronici, se bucură de întreaga voastră atenție în vremuri cremoase și vă rămân agățați în creier pentru momentul în care veți avea nevoie de texte deștepte pentru a urla pe interneți despre lucrurile care contează pentru voi: mai un businessuț, mai o multinațională, mai o lumânare parfumată, mai un ulei de mașină, mai o echipă de fotbal, vă știți voi, balerinilor.

Aceste cronici îți sunt oferite de Nerds & Words

Steaua București – FC Barcelona 0-0 (2-0 după penalty-uri)

Chiar și dacă ești ultima găină din abator când vine vorba de fotbal și singura ta legătură cu sportul ăsta e că te enervează traficul din jurul Arenei Naționale când se joacă vreun meci cu ADN grosuț, te prinzi încă din intertitlul de mai sus că nu vorbim despre vreun meci jucat recent. E vin vechi meciul ăsta: să se tot fi adunat vreo 34 de ani de când l-au pus băieții-n sticle și-au ceruit dopul în așteptarea unui moment măcar vag asemănător.

Moment care aproape a venit, fie vorba-ntre noi, pentru că aceeași generație care în 1986 traducea Europa-n românește a mai bifat ulterior, în doar trei ani, o semifinală și o finală în aceeași competiție. Pe-astea le-a pierdut. Și aici găsim deja prima punte peste timp: în ciuda faptului că poporul ăsta a trecut peste schimbări majore în ultimii 30 de ani, a rămas la fel de pretențios în fața meciurilor mari: dacă e semifinală nu există, dacă e finală trebuie câștigată ca să conteze, iar dacă e finală câștigată, a fost câștigată pentru că traseul până acolo a fost ușor. Un discurs cu valențe cronice care ar trebui transformat în strofă de imn și de care nu a scăpat în istoria țării ăsteia niciun sportiv care a avut tupeul de a ajunge să se ia de guler cu greucenii.

Embed from Getty Images

Așadar, iată-ne în primăvara anului de grație 1986. Cu centrala nucleară de la Cernobîl recent transformată în petardă și cu o țară în care raționalizarea făcea parte din familia fiecărui român, Steaua București se pregătea să plece la Sevilla pentru a juca finala Cupei Campionilor Europeni, defunctul nume al actualei Ligi a Campionilor. Între cele două competiții există asemănări și există diferențe. În primul rând, trofeul este fix același, neschimbat, cu urechi la fel de mari, ca să ne poată auzi mai bine cum urlăm de durere. În al doilea rând, cam astea-s toate asemănările, pentru că acum nu mai vorbim de competiția în care joacă doar campioanele țărilor din Europa, ci de o petrecere spaniolo-britanico-germano-italo-franceză la care sunt invitați să privească din când în când prin geamul aburit și ceilalți, sub pretextul Europei unite în jurul drepturilor TV.

Dar înainte de finala din 7 mai, a fost traseul european și mai ales semifinala cu Anderlecht, la care o să tragem haltă preț de un paragraf. Bineînțeles că nu a fost mai importantă decât finala, dar a rămas în istorie ca unul dintre cele mai bune meciuri făcute de o echipă românească în istoria competițiilor europene. După ce a luat bătaie cu 1-0 în turul de la Bruxelles, Steaua s-a transformat pe Ghencea într-un robot care a tocat și a transformat în confetti fără miligram de milă mașinăria de fotbal a celor de la Anderlecht. A fost un 3-0 sec și rapid ca un upercut în urma căruia Victor Pițurcă (autor a două dintre goluri și cunoscut mai târziu tinerilor fani ai clubului în special sub porecla Piți, lasă-ne) și-a rezervat definitiv dreptul de a trișa oricât la barbut în restul vieții, iar Gabi Balint a demonstrat fără echivoc, la 23 de ani, că mitul ardeleanului lent e doar legendă fără substanță. Steaua nu a eliminat în dubla cu Anderlecht doar o echipă imensă după un meci retur eminent (Notre respect, Anderlecht), ci întreaga coloană vertebrală a Belgiei, echipă care la doar două luni distanță urma să joace semifinala Campionatului Mondial din Mexic. Turneu final la care, paradoxal, România nu s-a calificat din cauză că Anglia și Irlanda de Nord și-au găsit să bage șaibe-n mămăligă fix când ai noștri începeau să ia avânt.

Cu un traseu în care a scos în decor campioanele Danemarcei, Ungariei – în versiunea sa care încă avea nerv fotbalistic, Finlandei și Belgiei, Steaua București pleca la Sevilla să joace finala contra Barcelonei. Dacă astăzi ni se zburlesc gladiolele când auzim de Barcelona, pe vremea aia se juca o finală atipică, pentru că niciuna dintre echipe nu reușise să câștige vreodată trofeul. Dar, pentru că avea practic meci acasă și pentru că Steaua București suna la fel de exotic pentru spanioli cum sună Irtysh Pavlodar pentru noi astăzi, Barcelona era considerată favorita certă a finalei. Asta deși băieții antrenați pe atunci de Terry Venables nu începuseră să sape foarte serios la baza statuii madrilene la nivel național. În plus, traseul catalanilor până-n finală fusese un EKG cu acul stricat care a desenat implicit o revenire fabuloasă de la un aparent imposibil de întors 0-3 în turul semifinalei cu Goteborg. Deci, cu mult înainte să întoarcă PSG-uri ca pe clătite și să fie prăjiți identic de Liverpool, băieții de la Barcelona se încălzeau vremelnic cu suedezi prin semifinalele CCE, eliminându-i după 3-0 în retur și o serie de penalty-uri în care a marcat implicit Urruticoechea, adică portarul echipei catalane. Astăzi, cu toate cărțile-n față, putem spune cu mâna pe inimă că a fost un an bun pentru portari în Cupa Campionilor.

Condițiile în care Steaua urma să joace cu Barcelona erau, deci, mai degrabă confuze. Jucătorii ajungeau la Sevilla mai degrabă emoționați decât încrezători (Gabi Balint povestea amuzat ulterior că spera doar să nu ia 3-4 și să se facă de rușine), iar Steaua s-a bazat în finala cu Barcelona pe o alternativă atipică a jocului său uzual. Paranteză: celor născuți după anul 1980 li se va părea cu siguranță ciudat să audă că o echipă românească putea să joace un fotbal care, proporțional cu vremurile contemporane, echivalează cu cel executat de echipele mari cărora le cântă imnul cu steluțe în vremuri de tricou. Nea Imi Ienei avea însă darul de a-i face pe jucători să joace într-un ritm invers proporțional cu cadența molcomă în care le spunea ce să facă. Li s-a spus “viteziștii”. În primul rând pentru că teleportau mingea de la unul la altul fără s-o mângâie prea mult, în al doilea rând pentru că veneau după epoca în care Angelo Niculescu obișnuise publicul cu temporizarea, adică opusul tacticii fast forward construite meci de meci de Steaua în versiunea ’86. Apropo, dacă aveți ocazia, puneți mâna pe cronicile lui Fănuș Neagu din perioada lui nea Angelo, veți râde cu gura agățată de urechi citind săgețile constante pe care marele Fănuș i le plesnea selecționerului de atunci din cauza jocului îmbâcsit al Naționalei.

Steaua începea meciul cu Duckadam în poartă și urma să-l termine cu Duckadam pe o statuie care încă n-a fost construită, dar pe care noul stadion din Ghencea o cere urgent (cc To whom it may concern). Marele absent al finalei era Tudorel Stoica, căpitanul echipei, care a fost suspendat din cauza galbenelor și care a stat pe bancă pe blat, fiind trecut pe foaia de arbitraj ca antrenor secund, poziție din care brăileanul a și câștigat – paradoxal – trofeul. Nici echipamentul nu le era tocmai familiar steliștilor: în loc să joace în roșu și albastru, cum dicta tradiția, băieții s-au trezit jucând în alb-roșu, o frumoasă dedicație involuntară făcută rivalilor de-o viață. C-așa-i viața, te joacă pe degete cum nu te-aștepți și uneori nu te lasă nici măcar să te îmbraci pentru Liga Campionilor. Semnat de Adidas și ajuns la Sevilla în seara dinaintea meciului, echipamentul purtat de Steaua în finală nu a afișat nici măcar sigla clubului într-o perioadă în care unele echipe începuseră deja să bage buzele țuguiate în mierea sponsorilor afișați mândru pe piept. Chiar și așa, băieții erau fericiți: echipamentul de rezervă era făcut la Apaca după design-ul vreunui tovarăș și conținea un guler anchior lung până la buric. Probabil că băieții le-au uitat la Sevilla, unde au fost găsite ulterior de Freddie Mercury și Prince.

Embed from Getty Images

N-a fost un meci ușor pentru nimeni. Deși pe Teoharie Coca-Cosma îl știm cu toții pentru că ne-a decretat finaliști în emoția momentului câștigării trofeului, comentariul prin telefon a început cu un superb și inocent “Poftim? Da, v-aud”, ștampilă a tehnologiei acelor vremuri. Cu toate astea, cea mai inspirată intervenție a sa rămâne cea de după momentul în care Urruti, portarul Barcelonei, a apărat al doilea penalty consecutiv al steliștilor: “Al doilea 11 metri apărat e un fapt mai puțin întâlnit la acest nivel”. Stai să vezi, nea Coca. Stai să vezi.

Prima repriză a finalei de la Sevilla s-a jucat, atipic, cu Steaua apărându-se în fața atacurilor crunte ale Barcelonei. Obișnuiți să țină telecomanda și să înceapă meciurile cu gol în primele 10 minute (era antreu pe meniu în majoritatea partidelor europene și nu numai), steliștii priveau cu atenție și îngrijorare încercările adversarilor de a face cunoștință cu coatele lui Bumbescu, un tip cocoțat pe picioare lungi până-n pieptul lat și colțos ca o grindă și care nu prea știa cu constatarea amiabilă, ci mai degrabă cu dauna totală. De altfel, așa a și-nceput meciul: Bumbescu l-a împrăștiat pe Carrasco în reclamele de pe marginea terenului, de unde spaniolul a ieșit groggy după vreo două minute. Dacă se juca cu panouri publicitare digitale, ca azi, fratele Carrasco s-ar fi transformat urgent în personaj de desene animate.

Embed from Getty Images

Apoi a început sesiunea de hipism: Gerardo a fost la jumătate de metru să rupă ambalajul de pe vinclu, Marcos (tatăl lui fi-su’, jucător actual la Chelsea) a fost oprit de picioarele de libelulă ale lui Belodedici fix înainte să rupă poarta, iar Schuster a trimis cu capul la o palmă de transversală la una dintre puținele faze în care fundașii noștri au uitat să țină la adversari lipicios și enervant ca etichetele de la Ikea pe pahare. Iar când ai noștri n-au fost atenți, amețiți de miza meciului-reper al vieții lor, l-am băgat la înaintare al doișpelea jucător, norocul. De exemplu, înainte să devină Eroul de la Sevilla, Duckadam a ieșit aiurea pe sub vreo două centrări, doar că atacanții Barcelonei au fost fie absenți de la pontaj, fie opriți de Balamuc, adică Ilie Bărbulescu, fundașul stânga care ar fi trebuit să bată al cincilea penalty dacă Duckadam nu decidea în final să rezolve meciul de unul singur.

La pauză, nea Imi a apucat să le tatueze băieților celebrul “Călcați-i pe ochi, dar în spiritul regulamentului”, asezonat cu “Ce pot să ne facă? În cel mai rău caz ne bat”, fraze care le-au dezlipit picioarele de gazon alor noștri. Primele semne de viață au venit de la Bölöni, care a încercat să șuteze de două ori din afara careului, dar l-a cam prins viața pe piciorul drept greșit, ca pe un brutar sri-lankez în Ditrău. Al doilea șut a venit însă după o fază superbă, în care Lăcătuș și Majearu le-au oferit adversarilor primul iz messianic din viața echipei catalane. Racordați brusc la apă curentă și canalizare, steliștii au ieșit la scandal și Majearu a ratat cea mai mare ocazie a Stelei, un voleu de la 25 de metri care a trecut la un breton de transversală. Spre finalul reprizei, stomatologul Bölöni a băgat cleștele încă o dată la rădăcina barei, dar Urruti a scos în corner și a îndesat antiinflamatoare în nervii echipei.

Cea mai mare ocazie a Barcelonei a venit tot în repriza a doua, între raidurile alor noștri: Pedraza a șutat de la pe la 20 de metri, iar scoțianul Archibald a deviat mingea din careu la un vârf de cuțit sare de bara lui Duckadam. Cum pe atunci nu exista 4K, faza asta a pornit cele patru defibrilatoare din Republică, pentru că Steaua a cam părut condusă cu 1-0 pentru vreo jumătate de secundă, cât ne-a luat să observăm printre pixeli și lacrimi că mingea s-a scurs de fapt pe lângă plasa laterală.

În timp ce România respira greu, arbitrul francez Michel Vautrot ne arăta la nivel înalt faptul că furtul cu arbitrul s-a inventat mult mai târziu. În prelungirile meciului, Barcelona a marcat după o fază încâlcită, însă Vautrot a fluierat henț la Carrasco. Chiar dacă a fost un henț foarte clar, anul 1986 urma să se dovedească destul de permisiv cu hențurile clare, deci per total ne declarăm mulțumiți cu arbitrajul din finală.

Embed from Getty Images

În liniștea prelungirilor și cu jucătorii Barcelonei încrezători că îi vor vopsi la penalty-uri pe est-europenii ăștia insistenți, s-a trecut la momentul în care a fost sărbătorit în direct momentul de grație al vieții lui Helmuth Duckadam. Invitat special la eveniment, Helmuth nu a declarat prea multe, fiind concentrat să le frigă zilele catalanilor. Atât de concentrat era pe ce avea de făcut, încât în momentele care au urmat celebrului sprint cu mingea-n brațe spre centrul terenului, Duckadam a apucat să-și întrebe colegii de ce nu se mai execută și a cincea serie de penalty-uri. Iar asta nici măcar nu e o glumă.

Embed from Getty Images

Dacă ignorăm faptul că zeii tuturor religiilor și vreo șapte supereroi Marvel și-au concentrat atenția asupra brațelor calibrate perfect ale lui Duckadam, loviturile de la 11 metri ale acestei finale au fost o aberație estetică. S-au bătut 8 penalty-uri, s-au marcat două, s-au apărat șase, iar singurii care au reușit să bage coțofana-n ațe au fost Lăcătuș și Balint, cei mai tineri jucători din echipă. Fragezi fiind, oamenii nici măcar nu erau pe lista de executanți, dar Lăcătuș l-a luat pe Balint de-o aripă și s-a aruncat cu capul înainte pe listă într-o mișcare după chipul și asemănarea șutului său nebun, o bastârcă ce a ucis transversala înainte să intre-n poartă. Gabi Balint a fost singurul jucător al serii care l-a rengheluit din gleznă pe portarul advers, așezând calm de Sângeorz-Băi pe ritmul turbat al unei finale pe cât de sterpe, pe atât de nebune spre finalul ei.

Cu Regele Juan Carlos încercând să înțeleagă de ce nu se mai bat penalty-uri – eventual până câștigă ai lor – Fane Iovan a ridicat trofeul de toarte într-o ceremonie rapidă și căreia i-a lipsit fastuozitatea ritualului contemporan al decernării trofeelor.

Embed from Getty Images

La vizionarea meciului și a momentelor de după, am observat și două secvențe care până acum îmi scăpaseră: în fericirea dementă de după meci, Duckadam a dat mâna cu Urruticoechea, omologul din poarta Barcelonei, dar doar după ce și-a scos respectuos palmele din mănuși. Apoi, același Duckadam l-a refuzat categoric, dar ușor rușinat, pe un copil de mingi care îi cerea mănușile. Cum să-i ceri pensula lui Picasso?

Restul poveștii face parte dintr-o istorie care începe să se piardă în timp ca poveștile din pozele vechi. Steaua a câștigat, la jumătate de an distanță, Supercupa Europei, după ce în lot a apărut un oarecare Gheorghe Hagi. În 1988, Steaua ajungea din nou în semifinalele Cupei Campionilor, unde a fost eliminată de Benfica (0-0 și 0-2), iar în 1989 pierdea clar (0-4) finala contra lui Milan, după un sezon în care echipa care urma să devină baza Generației de Aur a snopit în bătaie Sparta Praga, Spartak Moscova, IFK Goteborg și Galatasaray, formații care au fost îndoite crunt, cu cel puțin 5 goluri luate în dublele manșe jucate contra Stelei în acel an.

Apoi s-a făcut liniște, cărțile de identitate s-au făcut franjuri, iar noi am început să măsurăm performanțele la nivel de cluburi cu unități de măsură spartane.

Embed from Getty Images Embed from Getty Images

Aceste cronici îți sunt oferite de Nerds and Words

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.