Melancronici. Iolanda Balaș-Sőter: Înălțimea Sa

Una dintre marile probleme ale țării ăsteia – demonstrată de atâtea ori în contexte în general negative – e faptul că avem talentul de a uita foarte repede lucrurile – bune sau rele – care se întâmplă în jurul nostru. Și nu prea învățăm nimic de ce ni se întâmplă. În general, simțim asta în special o dată la patru ani, când seara în care se anunță rezultatele alegerilor parlamentare devine brusc o sursă nesfârșită de creativitate românească în care descoperim în noi înșine înjurături pe care nu le credeam posibile. Dar hei, trăim încă în țara în care mulți ar prefera parizerul cu zgârci de pe vremuri în locul unui prosciutto cinstit și salamul de soia în fața unui salchichon adevărat.

Dacă amnezia asta ne afectează de cele mai multe ori chiar pe noi înșine, pentru că de multe ori o luăm de la zero în loc să construim lucruri care să ne transforme viața-n undiță telescopică, faptul că obișnuim să uităm sportivii care ne-au făcut inimile să troncăne e aproape rușinos, ca să nu zic pur și simplu inadmisibil. După mine, simplul exercițiu al memoriei și plata Cezarului – fie și cu o porție sănătoasă de melancolie – sunt minimele grame de recunoștință pe care le putem da înapoi unor oameni care ne-au colorat viețile și ne-au relaxat creierele tocite pentru minute, ore, zile sau ani întregi, de obicei în perioade în care altfel am fi fost striviți de problemele vieții.

Nu există sportiv român care să nu-și fi luat porția de ignoranță după ce s-a lăsat de coasă. Indiferent dacă s-au dezbrăcat de glorie și s-au retras să-și trăiască viața în vârf de munte sau dacă au ales să-și păstreze locul în primul rând al scenelor în hainele unui rol nou. Și e adevărat că mulți dintre ei au talentul de a-și acoperi ditai cariera sportivă cu ieșiri comportamentale derizorii, construind în noi paradoxuri psihologice prin care încercăm să desfacem legătura dintre sportiv și om (Zdravo, Nole! Hai noroc, Ilie!). Dar adevărul ăla crud, dureros și mereu sfredelitor e că epoca vitezei a făcut ca amnezia să ne lovească încă dinainte ca sportivii să agațe mingea-n cuier. În cazul Simonei, de exemplu, nu trebuie să treacă mai mult de o zi de la ultima semifinală pentru ca armata de crenvurști să-și urle veninul după o finală pierdută pe muchie de cuțit. E nevoie de un simplu lung de linie căzut un centimetru în afara tușei pentru ca toată cariera fetei să se evapore în memoria de musculițe de oțet a unora.

Am făcut introducerea asta îndeajuns de lungă pentru că vreau să-mi fac autocritica, de fapt. Până să mă apuc să citesc tot ce-am putut despre viața și cariera Iolandei Balaș-Sőter, aveam o vagă idee despre faptul că fata noastră a făcut treabă bună la săritura în înălțime și că a adunat la viața ei și-o mână de medalii pe la competițiile importante ale vremurilor. E la fel de adevărat că între momentele în care Iolanda mi ți le agăța pe ștachetă pe adversare și momentul în care a făcut ochi subsemnatul a trecut o treime de secol. Însă nimeni nu ar trebui să găsească alibiuri pentru că nu-și cunoaște îndeajuns de bine istoria. Așa că haideți să nu ne mai ascundem în spatele televizoarelor alb-negru și în umbra generațiilor cu pixelii în degete și să ne aducem aminte de una dintre cele mai mari sportive pe care le-a dat țara asta (cu ajutorul activ al țării vecine și prietene într-ale gulașului).

Poate chiar cea mai mare.

Mai mare ca Nadia? Mă veți întreba.

Probabil. Pentru că, timp de 10 ani, Iolanda a fost mai mare decât însuși sportul pe care l-a practicat.

Aceste cronici îți sunt oferite de Nerds & Words

S-o luăm băbește, chiar dacă începem brusc.

Iolanda Balaș (sau Balázs Jolán, cum o cunosc vecinii de peste Nădlac, să ne trăiască) ar trebui să aibă statuie în fața fiecărui stadion cu pistă de atletism din țara asta. Mai ales că-s din ce în ce mai puține, de parcă singurele noastre performanțe în sportul mondial au fost cele trei titluri mondiale consecutive la fotbal.

Născută la Timișoara în buza celui de-al Doilea Război Mondial din părinți maghiari, Iolanda n-a avut viața caldă a sportivilor actuali, ale căror probleme se rezumă în principiu la lipsa banilor. Nu apucase bine fata noastră să înțeleagă că între “Mulțumesc” și “Köszönöm” stă o graniță și-o tonă de civilizație, că tatăl ei a fost trimis pe front, să tragă în război pentru Ungaria. Capturat de sovietici, Frigyes a fost eliberat și trimis înapoi la Budapesta, unde a încercat să-și continue viața fără jumătate din familie, rămasă la Timișoara. Țineți minte detaliul ăsta, o să fie important în poveste atunci când vom afla, mai târziu, că Iolanda ar fi avut toate șansele să sară peste ștachetă în limba maghiară dacă nu ar fi fost oprită de regimul comunist să părăsească țara, în ciuda pașaportului maghiar pe care-l avea la teșcherea.

“Îmi place să cred că am concurat în primul rând pentru mine, și abia apoi pentru o țară sau alta”, declara spre finalul vieții Iolanda Balaș-Sőter, întrebată de presa maghiară dacă nu i-ar fi plăcut să-i cânte mai degrabă Himnusz pe podium în loc de Te slăvim, Românie.

“A pierdut Ungaria două titluri olimpice?” a întrebat-o frontal într-un interviu, spre finalul vieții, un jurnalist maghiar. Elegantă ca de obicei, doamna Iolanda a driblat discuția în altă direcție: “Sper, totuși, că pe lângă români, și maghiarii sunt mândri de mine”. Nu la fel de eleganți au fost comuniștii, care au lăsat-o să-nțeleagă că o eventuală plecare în Ungaria i-ar fi generat probleme în familie.

Așa că Iolanda a rămas la Timișoara și s-a apucat să alerge. După ce-a băgat niște zeci de kilometri pe plat, s-a prins însă că-i construită pentru altă disciplină și, pe la 12 ani, traseul i-a fost reconfigurat de Ion Arnăutu, care i-a pus în față o bară orizontală. “Ia încearcă să sari peste asta, Iolando”, i-a zis nea Ion. Și-a sărit fata noastră atât de bine, încât la 14 ani câștiga pentru prima dată titlul național de senioare. Urma să-l câștige de 16 ori consecutiv și să transforme stadioanele în biserici. Iar la doar 17 ani lua argint la Campionatul European de la Berna. Suntem în 1954 și stilul foarfecă, tehnică veche utilizată încă din 1874 la săritura în înălțime, se adapta la cerințele nonconformiste ale unei tipe blonde de 1.85 metri.

Embed from Getty Images

A plecat la București, selecționată de Clubul Central al Armatei, care pe vremuri colecționa talentele României ca pe surprizele Turbo. Aici îl cunoștea pe Ioan Sőter (sau Sőter János, să ne trăiască din nou vecinii, hai noroc, egészségédre!), omul care urma să o ajute să ducă sportul ăsta în spate în următorul deceniu. Și s-o ajute cu pungile de la piață și să dea cu aspiratorul prin casă ulterior, când Iolanda și Ioan s-au căsătorit la finalul carierei sportivei.

Dacă ar fi trăit în vremurile noastre, Iolanda ar fi umplut deja paginile ziarelor sportive până la 20 de ani, vârstă la care a noastră era deja considerată noua Aleksandra Chudina, the one to beat în vremurile alea. Atunci, în iulie 1956, pe stadionul Republicii, Iolanda sărea peste ștacheta agățată la 1.75 și dobora recordul mondial în uralele tribunelor arhipline. Erau vremuri în care stadioanele noastre se umpleau pentru că oamenii aveau ce să vadă. Astăzi, pe lângă faptul că n-au ce să vadă, nu-i lasă nici situația epidemiologică.

Embed from Getty Images

Urmau, în toamna aceluiași an, Jocurile Olimpice de la Melbourne. Sau, cum le place adversarelor Iolandei să spună, ultima competiție la care a mai avut cineva șanse la medalia de aur înainte ca a noastră să aresteze sportul și să-l țină fluierând la încheietură ca pe brățară.

Iolanda a plecat în Australia cu speranțe mari la prima medalie olimpică de aur din istoria sportului feminin românesc, dar comuniștii au comutat de pe modul Easy pe World Class fix înainte de plecarea spre competiție, când l-au anunțat pe Ioan Sőter că n-are șanse să vadă canguri decât la zoo Băneasa din cauză că avea un frate stabilit la Antipozi. Știți, erau vremuri în care singura grijă a statului român era să te-ntorci de unde pleci ca să cotizezi la pensie și sănătate. La șomaj nu era cazul, se găsea mereu câte un canal de săpat la o adică.

Fără antrenor (și probabil fascinată la cei 20 de ani ai săi că-n Australia se mănâncă și altceva decât conserve), Iolanda s-a clasat abia pe locul al cincilea la Melbourne, unde Mildred McDaniel i-a bătut și recordul mondial (1.76). Doar că, pe lângă faptul că a noastră a venit necăjită de la Jocurile Olimpice, acasă a dat de comuniști cretini care au acuzat-o de manetisme, cic-ar fi vrut să piardă ca să le dea o lecție. Atât înțelegeau capetele de cui din sport, ce să le facem?

Embed from Getty Images

Iolanda a luat-o însă personal. Atât de personal, încât din anul de grație 1957 până-n 1967, când s-a retras, pe Ioli n-a mai bătut-o nimeni. Niciodată. Timp de 10 ani. Indiferent de competiție, de greutatea medaliei de aur, de adversare sau de câți securiști avea pe cap ca să țină de șase, a urmat un deceniu în care Iolanda Balaș a câștigat toate concursurile la care a luat parte. 140 de medalii de aur consecutive. A dominat atât de crunt disciplina asta, încât adversarele au fost în stare să-i doboare recordurile mondiale doar – hăt! – la trei ani după ce Dick Fosbury a inventat săritura pe spate, așa cum o cunoaștem noi. Și-a călărit adversarele în așa hal, încât pe Iolanda n-au reușit s-o învingă în final decât două lucruri: o accidentare la tendonul lui Ahile (care a făcut-o să se retragă la 31 de ani) și complicațiile gastrice aduse de un nenorocit de diabet (la 79 de ani).

În timpul ăsta, Iolanda a îmbunătățit de 14 ori consecutiv recordul mondial și l-a dus de la 1.75 la 1.91, concurând în majoritatea carierei împotriva propriilor ambiții și atât.

A prins alte două Jocuri Olimpice (Roma 1960 și Tokyo 1964) și la ambele a câștigat medalia de aur la diferențe de 14, respectiv 10 centimetri față de locul al doilea. Practic, Iolanda a inventat distanțarea socială before it was cool. Iar diferențele de genul ăsta erau echivalentul unui sprinter care trece linia de sosire la vreo 10 metri de următorul adversar. Iolanda a fost Zidane, iar adversarele ei au fost lăsate să pară un fel de Ion Vlădoiu.

În 1960, la Roma, Iolanda a rămas doar ea în competiție după ce-a fost singura care a sărit 1.71. Cu prima medalie olimpică de aur a unei sportive din România înfiptă adânc în buzunar, Iolanda a transformat stadionul olimpic din Roma în propria curte. A sărit 1.77 din prima încercare și a bătut recordul olimpic, apoi a trecut la 1.81, apoi la 1.85. A încercat să forțeze recordul mondial la 1.87, dar după două încercări i-a lăsat pe italienii din tribune să meargă acasă să-și vadă copiii, care îmbătrâniseră între timp.

Embed from Getty Images

La Tokyo, în 1964, Iolanda i-a ținut pe japonezi în tribune mult după ce ziua de atletism s-a încheiat, riscând s-o pună să plătească singură nocturna. Chiar dacă a noastră concura accidentată la tendonul lui Ahile și la gleznă, fata i-a cărat distanță de 10 centimetri adversarei clasate în final pe locul al doilea, australianca Brown-Mason. A sărit Ioli 1.86, apoi 1.90. La fel ca la Roma, Iolanda Balaș a ratat recordul mondial (la 1.92), cu care și-ar fi depășit propriul record, bifat trei ani mai devreme (1.91). De altfel, acest 1.91 urma să fie vârful atins de Iolanda în carieră, fiind doborât abia 10 ani mai târziu, în 1971, de austriaca Ilona Gusenbauer.

Embed from Getty Images

Iolanda devenea singura sportivă care câștiga două medalii de aur consecutive la Jocurile Olimpice la săritura în înălțime. Performanță care rămâne în picioare și astăzi, când din Iolanda Balaș a rămas amintirea unei sportive fabuloase, numele unui stadion de lângă Parcul Herăstrău și, din când în când, aceste articole care ne aduc aminte de faptul că pe arenele lumii a călcat apăsat la un moment dat o femeie pentru care ștacheta a fost singurul adversar care s-a putut ridica la Înălțimea Sa.

Și ar mai fi mers o medalie de aur și-n Mexic, în 1968, dar tendonul lui Ahile a devenit călcâiul lui Ahile și i-a grăbit retragerea fetei noastre. Cu doar un an înainte de o competiție pentru care se pregătea asiduu, ca de obicei, bătând la adversare ca la covoare.

Ulterior, Iolanda Balaș a devenit Iolanda Balaș-Sőter, Iolanda Balaș-Sőter a devenit arbitru, apoi arbitrul a devenit președinte al Federației de Atletism, iar Federația de Atletism a reușit să adune între 1990 și 2005, cât Ioli și-a apăsat semnătura pe niște generații bune de sportivi, 87 de medalii la campionatele europene, mondiale și la Jocurile Olimpice.

Pentru că Iolanda nu s-a oprit niciodată să se ridice la măcar un centimetru peste înălțimea rolului pe care l-a jucat în sport.

Aceste cronici îți sunt oferite de Nerds and Words

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

11 Comentarii

  1. Sa ne imaginam, cat ar fi sarit Iolanda in stilul fosbury ? Asa, pentru distantare sociala ! Emotionant gramul de recunostinta !

  2. Multumim intregii echipe cu Mester in frunte pentru toata seria nostalgica (in absenta cronicilor cu care ne-a obisnuit de-a lungul anilor la slamuri si la CL) Iata ca exista si altceva decat BLM,PLM, Trump sau Coronavirus sau in general toate abjectiile care curg in presa sau pe net!
    Daca vreodata la US Open mi-ar face mare placere sa ne cunoastem.

  3. Aveti un link spre o saritura Fosbury a Ilonei Gusenbauer?
    La fel pentru Yordanca Blagoeva sau Rosemarie Ackermann.

  4. Mulțumesc mult, eu fiind mai “veche” am avut șansa unui copil dus de cineva mai mare pe stadionul Republicii în acel an și pot confirma că stadionul era arhiplin și toți am sărit în piciare, am aplaudat. Atunci mi-am dorit să fac sport și, neapărat, aletism. Am mers câțiva ani, apoi am fost “corupta” de volei. Da, sportul mi-a făcut o copilărie și adolescență frumoasă. Greul a început după anii ’70 !
    Vă doresc numai bine și să ne mai delectati cu eseurile frumoase pe care le scrieți!

    • Cu drag, vă mai așteptăm pe la noi :)

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.