Mission: Impossible vs. Hollywood Inc.

Am uneori impresia că Hollywood-ul știe foarte bine că poate trăi din ceea ce știe să facă mai bine și nu e chinuie absolut deloc să iasă din bula asta care – e adevărat – e una profitabilă. Oamenii de acolo știu foarte bine că efectele speciale spectaculoase, actorii cu nume și un nume de film reușit sunt o rețetă care de obicei nu dă greș, astfel că abordarea stilistică a filmului – scenariu, regie, joc – sunt lăsate mult, mult în urma acesteia.

Am fost să văd Mission: Impossible – Ghost Protocol la cinema la invitația BMW România, care a avut inspirația de a umple o sală cu jurnaliști auto. Motivul oficial a fost legat de o întâlnire informală între prieteni înainte de sărbători, motivul neoficial – dar cunoscut de toată lumea, probabil – a fost faptul că BMW a cotizat bine de tot la producție, trei dintre modelele mărcii fiind practic actori în noul episod al seriei Mission: Impossible.

COZONAC FĂRĂ UMPLUTURĂ

Știi foarte bine la ce trebuie să te aștepți când mergi la Mission: Impossible. Acțiune, acțiune, acțiune. Condimentată cu spionaj și cu Tom Cruise. Dacă aceasta este însă legată de un scenariu ieftin (nu la propriu, evident) și de povești și locuri care apar în film doar pentru că producătorii și-au permis să le pună și nu pentru că ar avea vreo logică constructivă, există șanse mari ca filmul care iese să fie un fel de cozonac aburind și moale în care bucătarul a uitat să pună umplutura.

Filmul te plimbă din Rusia în Emiratele Arabe, în India și în Statele Unite cu o frenezie care mie nu mi-a spus decât un arogant “Vedeți? Noi putem să facem asta!”. Povestea lui Ethan Hunt (Tom Cruise) este una inutil complicată. Atât de complicată, încât la un moment dat pierzi firul logic al poveștilor, pentru că ele îți sunt relatate ca și cum ai fi avut o listă a tuturor personajelor în brațe atunci când urmărești acțiunea. Așa se întâmplă în cazul morții soției lui Ethan Hunt (povestea se derulează în episoade meteorice pe tot parcursul filmului și este atât de complicată încât la un moment dat renunți s-o urmărești) și în cazul poveștii-nucleu a filmului, furtul unor coduri care pot activa armele nucleare care ar iniția un război între Rusia și SUA. Dacă vei merge la film pentru a vedea acțiune, fii sigur că pe la jumătatea filmului nu vei înțelege de unde vine cascada de nume de personaje despre care nu știi nimic, dar despre care se vorbește ca și cum ar fi fost caracterizate deja de 10 ori până atunci. În scenele care precedă acțiunea de la hotelul Burj Khalifa (cel mai înalt din lume – v-am spus: “Noi putem, bă! In your face!”), nu vei înțelege cine ce urmează să facă decât dacă vei urmări concentrat acțiunea, problema fiind că Mission: Impossible se va fi trasformat la acea oră dintr-un action-spy într-un film polițist-mistery-drama-psihologic.

BMW-URI? SĂ FIE!

Nu mi-au plăcut nici aparițiile BMW-urilor în film (sorry, BMW!). Conceptul Vision EfficientDynamics, o mașină complet SF care la origine a avut rolul de a expune la un salon auto toate elementele tehnologice pe care BMW le va transforma în arme de marketing în următorii ani, apare în film ca nuca-n perete, undeva în India, deși – revin – o mare parte din acțiunea filmului are loc în Moscova (orașul mahărilor construiți peste noapte) sau în Dubai (orașul petrodolarilor). În fine, prin film mai apare și un Seria 6 Cabriolet și un Seria 1, ambele sfârșind însă nefericit. E clar însă că poți cădea cu un Seria 1 de la 10 metri direct în bot fără a avea vreo problemă ulterioară. Sau cel puțin asta vrea să spună filmul.

Nu aduc în discuție soluțiile ieftine la care recurg producătorii atunci când echipa de acțiune a guvernului american se află la ananghie. Ethan Hunt are la dispoziție haine pregătite de americani infiltrați în Moscova imediat după ce evadează spectaculos dintr-un spital, iar oamenii fac rost de bani pentru tot felul de artificii (implicit pentru un avion privat apărut ca după o dorință al cărei destinatar a fost peștișorul de aur) deși nu mai au suportul guvernului din State. Ciudat, în tot acest peisaj tehno-SF, se întâmplă uneori ca mașinile care produc măști realiste să dea chix ca în birourile xerox din campusurile universitare românești, iar echipa cu atâtea informații și talente să nu știe dacă principalii urmăriți în acest film s-au văzut sau nu vreodată față în față.

ȘI TOTUȘI…

Ce mi-a plăcut la Mission: Impossible? Cadrul cu Burj Khalifa văzut de jur împrejur și pe verticală, aparițiile lui Jane Carter (Paula Patton – foto stânga) și a agentului Trevor Hannaway (Josh Holloway, adică Sawyer din Lost – “What’s up, freckles?”) și momentele filmate în Kremlin. Am observat ceva interesant: în loc să vorbească despre cât de spectaculoasă este scena filmată în exteriorul hoteului Burj Khalifa – cu Tom Cruise transformându-se original într-un Spider Man tehnologizat, criticii de film au preferat să vorbească despre faptul că actorul american e de lăudat pentru că a insistat s-o facă personal, fără a folosi o dublură.

Nu mă îndoiesc de faptul că filmul va strânge triliarde din încasări din State până în Ciuciunghezia. Mă enervează însă că, la banii pe care îi investesc americanii în producție, și-ar permite să dezvolte – pe lângă efectele la care se așteaptă toată lumea – și o poveste care să nu pară cusută cu ață de un copil de grădiniță. Pentru că, altfel, Mission: Impossible dă impresia că vorbim de un model Maybach: scump, evident luxos, evident confortabil, dar care nu îți dă în niciun moment impresia că ești într-o mașină în adevăratul sens al cuvântului.

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

5 Comentarii

  1. Pe departe e cel ma asteptat film din 2011 si abia astept sa-l vad si eu in varianta DVD. Nu stiu cand apare la videoteca dar sunt chiar curios daca acest film va rupe toate incasarile pentru ca mie mi se pare cel mai bun film. Voi ce credeti? Cui i-a placut atat de mult?

  2. Ma, io am impresia ca tu nu te-ai uitat la niciunul dintre MI :D

    Ce naiba ma, toate filmele din serie au un scenariu pe care-l demonteaza si un copil de gradinita; daca e sa le examinezi asa, chiar n-are rost sa mai mergi la acest gen de filme, daramite sa mai faci si ditamai recenzia. Taie de pe lista orice e cu Cruise, Van Damme, Stallone, Schwarzy, sau mai nou, cu Statham. N-are rost sa mergi la ele, toate au scenarii retardate, ce dracu’!

    E ca si cand te-ai duce la un film cu Chuck Norris si ai scrie apoi ca nici in ruptul capului un singur om nu putea sa-i bata pe toti. Sau Rambo, sau… ai inteles ideea. WE KNOW THAT.

    Normal ca are un scenariu retardat. Ultimelor doua Bond li s-a reprosat tocmai ca sunt prea serioase, ca incercara astia sa puna un pic de carne pe cascadorii. Si reusira, ma, reusira, da’ criticii au strambat din nas, ca ei erau obisnuiti cu masini amfibie si sateliti ghidati de oameni pitici si cheliosi. Acuma nu veni si tu sa spui ca scenariul de la MI (1, 2, 3 sau 4) nu tine apa, ca e aiurea, zau! :D

    E un popcorn movie, deci trateaza-l ca atare, nu incepe si tu ca Auras, ca ma apuca fandaxia, zau asa…

    ps. ai vazut ma ca alerga nebunu’ de capu’ lui pe blocu’ ala? De capu’ lui, ma! Fara panou verde ma! Al naibii pitic scientolog! :D

  3. pai inchipuie-ti daca bagau Aston Martin-uri in loc de BMW dadea a James Bond. Ai dreptate acolo cu reteta succesului. Nu zic ca Hollywood sucks, dar daca vrei ceva de calitate incearca filmele britanice/europene

Leave a Reply to Andrei Gereb Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.