Katana lui Manole

Știu: pare, cumva, că pe această cale, cu această ocazie, mai adăugăm un pahar de balast în lista părerilor de rău.

Cum ar fi fost dacă, ce s-ar fi întâmplat când, oare nu cumva am fi așteptat astăzi finala cu.

Dar lucrurile din sportul asta nenorocit se întâmplă în anumite feluri cu o logică.De exemplu, tenisul îți explică cu degețelul pe fiecare cuvânt de pe pagină că-i un sport in care fiecare punct, fiecare game, fiecare set, fiecare zi și apoi fiecare săptămână și fiecare an și fiecare jucătoare care poate să ia un titlu mare inseamnă un nou start în care cărțile sunt reamestecate, iar pionii sunt puși din nou în șir, așteptând să atace.

Ca și cum nimic din ce s-a întâmplat pana acolo nu contează.

Tenisul e al celor care știu că în tenis ai mereu șansa de a reveni în joc, în meci, în turneu, în circuit, indiferent de situație și de cât de rău ai luat bătaie.

Tenisul nu prea știe matematică, se joacă cu alte științe.

Pentru că, aici, 6-0 e mereu, fără excepție, de fapt 1-0.

Și 12-0 e tot 1-0.

Și 7-6 (27-25) e tot 1-0.

Dar, cumva, 15-0 e mai departe de 1-0 decât 40-0.

Și o minge care-i 99% afară e 100% înăuntru.

Și 5 ore se pot decide într-o secundă.

Înapoi la pioni. De luni începe alt meci. Ca de obicei.

Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de:

Naomi Osaka – Serena Williams: 6-3, 6-4

Indiferent de ce-a fost în meciul ăsta, în creier mi se plimbă, ca mingea de flipper, un singur gând. În timp ce o vedeam pe Osaka apăsând butonul invizibil de reset după un game cu trei duble greșeli la 4-4 în setul al doilea și câștigând piano următoarele 8 puncte consecutive, trimițând-o pe Serena la zidul plângerii, mi-am imaginat cum ar fi arătat un meci între Naomi de azi și Serena de acum 8 ani. Știți voi, versiunea betatron a Serenei, cea care-și câștiga meciurile înainte de a intra pe teren. Cea dinainte de epoca fashion modernă, în care – vorba unui chibiț de pe Facebook – se îmbracă ca să-i fie și frig, și cald deodată.

Extravaganță ar fi ieșit. Ar fi trăznit biciurile de-și muta planeta direcția. Văzând cât de adânc își vâră Serena unghiile în tron astăzi, când tenisul ne oferă avantajul de a asista la festivități de încoronare a noilor regine înainte ca regina anterioară să existe doar în poze, cred că o carieră paralelă virtuală a celor mai bune versiuni ale Serenei și Osakăi ar fi trimis-o pe Sharapova pe gradene, mozolindu-și lent jeleurile cu gust de groază.

Și nici Serena nu ar fi ajuns la 23 de Slam-uri.

Partea interesantă este că această cea mai bună versiune a Osakăi n-a apărut încă. În meciul cu Serena de astăzi, Naomi a început meciul șchiop, cu serviciu pierdut și cu un 0-2 care putea să fie 0-3 dacă doamna Williams se aduna și reușea să bifeze mingea de break ce ar fi transformat meciul ăsta în meci pe bune. Putea să fie 0-3. Țineți minte asta și imaginați-vă cum ar fi arătat scorul dacă Osaka nu rata metroul care a adus-o la meci abia după două game-uri de la start. Meciul ăsta a fost al ei, mereu al ei, fără vreo urmă de îndoială și de confuzie.

Pentru că de acolo, de la un pas de dublu break, Serena a început să facă ce-am fi preferat cu toții să facă cu un meci înainte: să dea mingile afară cu religiozitatea cu care naționala de fotbal a României ratează calificările la turneele finale. Tot ce-a intrat în meciul cu Simona a ieșit în meciul cu Osaka, iar statistica ar spune, sec, faptul că neforțata-i parte din meci, dar e mai ales parte din înfrângere când se multiplică necontrolat, ca virusul. În plus, experiența ne-a arătat că și neforțatele astea sunt de două feluri: mai degrabă forțate și mai degrabă neforțate. Și dacă Simona a asistat la neforțatele Serenei de la doi metri în spatele tușei, Naomi s-a plantat pe tușa de fund și a luat de acolo la lunetă tot ce-a fost american în cadru.

Asta chiar dacă cadrul n-a mai fost atât de clar, pentru că-n tribune au apărut din nou spectatorii, răsuflând ușurați în măști că-s conduși de autorități care știu să stranguleze Covidul înainte ca țeposul să dea ture cu motorul turat.

Dacă ar fi să alegem un singur moment din meciul ăsta care ne confirmă că Osaka va ține WTA-ul în poșetă în următorii ani, momentul ăsta are legătură mai degrabă cu creierul decât cu încheietura. V-am spus și mai sus de el: ai serviciul la 4-3 și faci un game împuțit rău, cu trei duble. Serena te egalează la 4 și scoate nasul de sub apă, întinzând ușor gheara spre un set vital pentru ea. Doar că se înfunzi rapid țeava de scurgere și-i faci rebreak Serenei. La zero. Cu trei winnere de rever așezate începând de azi la Muzeul de Fizică Aplicată din Tokyo. Și apoi pleci cu meciul la subsuoară după ce-o mitraliezi pe Serena într-un game final din care americanca n-a înțeles decât că-i cazul să se ceară afară, după ce-a făcut plecăciuni în fața publicului. Cineva a zâmbit șăgalnic pe sub mustață. “Nu voi spune nimănui dacă voi decide vreodată să-mi iau adio de la tenis”, a spus Serena în conferința de presă. O declarație mai grea decât un careu Rebus adevărat, de-ăla care-ți frânge creierul ca pe o mină de creion. Despic-o pe-asta.

Naomi are 23 de ani. Kind reminder pentru ce va fi să vină. Și da, se uită la zgură ca la iad și la iarbă ca la varza murată, dar vine dintr-o țară în care a făcut poezie din pește crud, orez și hrean. Deci materialele nu-s tocmai o problemă, ci mai degrabă o provocare. Și mai are și caterinca-n sânge, deci o luăm la cronici când se lasă de tenis.

Serena a plâns la conferința de presă. Și despre asta veți citi în toate ziarele lumii astăzi, iar nouă nu ne stă-n fire să scriem ce scriu toți. Știm însă că se întâmplă să mai și plouă pe munți. Rău.

After her semifinal loss to Naomi Osaka, Serena Williams leaves the pressroom in tears.#AusOpen pic.twitter.com/g95Fva006O

— Tennis Channel (@TennisChannel) February 18, 2021

Jennifer Brady – Karolina Muchova: 6-4, 3-6, 6-4

Sportiv vorbind, a doua semifinală a fetelor a adunat mai mult tenis decât prima. Doar că Brady și Muchova sună a partidă din grupele Europa League decât a semifinală de UCL, iar fetele au avut noroc că australienii au năvălit la tenis de poftă după câteva zile de pauză forțată. Că, altfel, n-ar fi dat nimeni o felie de pâine cu vegemite pe partida asta apărută între noi de nicăieri, ca Șoșoacă.

Să mă scuze fetele că fac comparații tâmpite. Nu vorbesc de calitatea invitaților, ci de aspectul fulgerător al ascensiunii lor.

Mă rog, în cazul lui Jenny Brady, lucrurile nu-s atât de neașteptate. O să joace sâmbătă în prima ei finală de Slam din carieră, dar suntem îndeajuns de verzi încât să ne aducem aminte că la US Open-ul de anul trecut a prins semifinală. Pierdut cu o anume N.O. căreia are să-i aducă o datorie în dimineața zilei de sâmbătă.

În plus, Brady e una dintre fetele care s-au închis în cameră timp de două săptămâni, au mâncat doar pizza și clătite și ce-a mai intrat pe sub ușă și s-a antrenat la icoană când au aterizat în Australia. Deci calificarea lui Jen în finala de la Australian Open este o lecție de voință pentru noi toți, Sorana.

Susține cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de: