Osteopenko

Viața de „șarjeur” la Meșter e complexă și imprevizibilă. Ieri parcă scriai despre Grand Slam-uri și zi după zi mai tăiai câte o prezență românească de pe tablou, astăzi cronicărești la turneul Porsche de la Stuttgart, unde îți apare tricolorul doar dacă arunci un ochi la dublu. Dublu care, se știe, e pentru tenis cam ce e Klaus Iohannis pentru germanul sadea din München.

Există o anumită Cristina Bucșa la Stuttgart, doar că stimabila domnișoară ar trebui să renege vreo două țări ca să fie mândria Carpaților. Mai întâi Spania, pe care o reprezintă, mai apoi și Moldova, pe ale cărei plaiuri s-a născut. Ar mai trebui găsiți și niște unchi producători de țuică din România, dar ingeniozitatea n-a fost niciodată o problemă pentru cetățenii de peste Prut. Moldovenii chiar sunt de-ai noștri, dacă e să luăm în calcul doar știința asta de a se descurca, așa zisa „școală a vieții”.

Pe Emma Răducanu nici n-o mai pomenim, că ne-am cam lămurit definitiv cu dânsa. Fata a fost de-a noastră când a luat US Open și a povestit că are bucurii la sarmale, după care și-a dat arama pe față și-a ieșit din ea sângele britanic, chinezesc și canadian.

În fine, înainte să dăm drumul la cronicile zilei, să punem un deget în jos pentru Herr Ciprian Marica, din cauza căruia când aud de Stuttgart, altfel oraș de toată isprava, mă gândesc automat la calitatea prosoapelor produse de nemți.

Karolína Plíšková – Maria Sakkari: 6-2, 6-3

Meciul dintre Karolina și Maria trebuia să fie unul echilibrat, în care să se măsoare pragmatismul fără prea multe floricele al cehoaicei și boemia cu coc a elenei. Dar lucrurile au părut în neregulă încă de la început, când am văzut-o pe Pliskova că răspunde celui mai faimos coc din WTA cu o coadă de cal migăloasă, de toată frumusețea.

Echilibru pe teren n-a fost să fie, ci a ieșit mai degrabă un monolog al fostei număr unu WTA. Karolina a servit ca-n vremurile în care bătea la porțile titlurilor de Grand Slam și jocul a curs într-o singură direcție, cum ar concluziona experții TV.

Sakkari, care în ultima vreme a declarat război total constanței, a avut o singură șansă de break în tot meciul. Meci care a durat ceva mai mult de o oră și ne-a arătat ochilor o grecoaică nesigură inclusiv pe propriul serviciu, pe care l-a cedat de patru ori.

Adevărul adevărat e că Maria s-a și dezmeticit târziu, ca și cum nu-i priește clima aspră de la Stuttgart. Nici nu se așezase confortabil în zgură, că cehoaica avea deja 5-1, scor care, indiferent ce-ar zice unii sau alții, nu e periculos în niciun sport din lumea asta. Dar așa sunt grecii, se urnesc mai greu. Stau mai întâi la o cafea și la o țigară, după care s-ar apuca de muncă, dar ce rost mai are să începi treaba când acuși vine pauza de masă?

Coco Gauff – Veronika Kudermetova: 6-2, 4-6, 7-6

Coco a scos-o până la urmă la capăt cu moscovita Veronika, deși la un moment dat părea să fi dezvoltat un complex primejdios în fața rusoaicelor. După ce Anastasia Potapova a învins-o la Miami, Kudermetova a fost și ea aproape de o „remontada” cu adolescenta din SUA.

Rusoaica s-a ridicat miraculos de jos în câteva rânduri, ca-n filmele alea în care nu prea mori niciodată, deși toate detaliile îți indică sfârșitul. Și chiar dacă o faci, până la urmă prestezi o înviere epică în partea a doua. După ce a cedat fără zvâc în primul act, Kudermetova a revenit de la 2-4 în setul al doilea și apoi a avut sânge și pentru o scenetă în al treilea.

Coco a servit pentru meci, numai că n-a putut să încheie distracția, ca orice tânăr care nu vrea încă să dea mâna cu maturitatea. S-a ajuns în tiebreak, unde nici la 6-1 pentru Gauff n-aș fi semnat pentru victoria puștoaicei din Atlanta. S-a făcut 6-3 și mă pregăteam să mai strecor o dumă nevinovată despre inconsecvența din WTA. O păstrez totuși pentru altă ocazie, că americanca a definitivat cazul după aproape trei ore de joc.

Jule Niemeier – Elena Rybakina: 5-7, 3-6

Înainte de toate, să salutăm organizatorul turneului pentru libertatea pe care le-o oferă fetelor la alegerea echipamentului. E o veritabilă desfătare cromatică s-o vezi pe Rybakina în roz cum bate mingea cu o Jule în galben. Dacă le-au văzut șefii de la Wimbledon pe cele două, probabil că și-au făcut cruce cu mâna stângă și apoi au închis TV-ul.

Altfel, continuă anul remarcabil al moscovitei cu pașaport de Kazahstan, care vorbește engleză ca o elevă silitoare din Bacău. Absolut corect, ca la manual, cât să-ți dai seama că nu a tras chiulul și și-a respectat dascălii. Doar că oricât ai sta cu burta pe carte, n-ai cum să te lepezi de accentul ăla tipic de fetișcană răsărită într-o familie care avea rație la lapte și vorbea în șoaptă despre dictator.

Rybakina a trecut la pas de Jule Niemeier, pe care a dominat-o mai ales la capitolul experiență. Deși au aceeași vârstă, kazaha a stat mai mult timp prin a doua săptămână de la Grand Slam-uri, ba a prins și weekend-urile finale. Câștigătoarea en-titre de la Wimbledon și-a adjudecat punctele cheie, fix în momentele importante, cât să obțină o victorie fără dubii.

Cât despre Jule, înțeleg că e marea speranță a Germaniei. Ceea ce e admirabil, dar poate că nemților nu le-ar strica să-și mai găsească o speranță. De rezervă, că nu se știe niciodată ce se va întâmpla cu domnișoara din Dortmund.

Barbora Krejčíková – Aryna Sabalenka: 2-6, 3-6

Nu neg că modul absolut în care Sabalenka a dominat-o pe domnișoara Krejčíková m-a binedispus. A fost ca atunci când te bucuri că un șahist cu degete opozabile răpune un robot de ultimul răcnet. E destul de reconfortant să o vezi pe atât de socotita Barbora că n-are arme în fața unei adversare.

Culmea, toate predicțiile dinaintea partidei spuneau că dacă există cineva care să-i scoată ceva firicele albe-n cap tăvălugului Sabalenka, atunci aceasta este cehoaica din Brno. Și de asta, dragi copii, e recomandat să evitați nu doar pariurile cu totul, ci și autointitulații specialiști în această industrie plină de șnapani.

Înapoi la meci, după acest scurt moment de educație. Krejčíková cea mult lăudată a ținut ritmul doar în primele cinci game-uri, după care a urmat o zbatere continuă. Una în care singurul ei obiectiv palpabil a fost să reziste cât de mult se poate înaintea eșecului inevitabil.

Aryna, de care tovarășul Lukashenko se agață cam cum se lipeau politicienii români de Simona Halep la apogeu, e în vârful formei sale fizice și psihice. Bielorusa a atins un nivel admirabil și pare că în acest moment e capabilă să zdrobească orice fată din WTA. Cu amendamentul că, desigur, în circuitul feminin lucrurile se pot suci când ți-e lumea mai dragă.

De adăugat doar că Sabalenka a bătut-o pe Krejčíková pentru a treia oară în cinci săptămâni, de data asta fără să-i ofere nici măcar o minge de break. O să ajungă cehoaica să conteste tragerile la sorți de acum înainte, ca PSG în Champions League. Și ar fi de înțeles, că oameni suntem cu toții: eșecurile repetate le acceptăm, dar să nu fie tot timpul în fața acelorași inși.

Ons Jabeur – Jelena Ostapenko: 1-6, 7-5, 6-3

De azi m-am decis: Jelena, cunoscută și ca „Leana” sau „Nănașa” pe această platformă, e jucătoarea mea favorită din WTA. Fata asta din Letonia trăiește visul oricărui copil: mănâncă dulciuri pe săturate, bea suc, se plimbă prin lume, face fix ce-i place și doar când are ea chef, ba mai câștigă și bani. Ce să vrei mai mult de la viață?

Nu știu dacă cineva a văzut-o vreodată pe Ostapenko la antrenamente, dar mie și tuturor leneșilor din lume ne place să credem că nu. Și dacă da, visez să aibă o dublură sau să fie pozele editate, iar ea să bea o Cola și să testeze noi tipuri de burgeri în timpul ăsta. Jelena de la Riga, cu stilul ei de „ce-o fi o fi”, promovează cel mai bine îngăduința față de tine însuți. Și, dacă ar fi să fac o previziune, cred c-o să aibă și viață lungă micuța, că nu pune niciun necaz la suflet.

Se pot zice multe despre Ostapenko, dar nu că nu știe tenis. În momentele ei de lumină, nu contează cine e dincolo de fileu. Jelena e un fel de Dănuț Lupu al tenisului. Cum Lupu rezolva un meci doar din gleznă, letona e capabilă să radă orice adversară cu dreapta ei năucitoare. Cu precizarea importantă că trebuie să aibă chef. Și, la fel ca nenea Lupu odinioară, îl are rar.

Ditamai finalista de Grand Slam-uri și numărul doi mondial, Ons Jabeur n-a avut replică în fața glorioasei Jelena până la 1-6 și 3-5. Sportiva din Tunisia a dat din coate, s-a gândit ce să facă, și-a creionat în minte strategii și a variat loviturile, doar că favorita leneșilor a fost de neclintit. Mai puternică, mai rapidă, mai inspirată și mai relaxată, pe modul „n-ai, doamnă, ce să-i faci azi”, pe care-l cunoaște și a noastră Simona Halep.

Ce s-a întâmplat după aceea e mai important pentru Jabeur decât pentru Jelena și noi, fanii ei pe viață. Tunisianca a întors soarta meciului și în final l-a câștigat logic, pentru că Ostapenko s-a dezintegrat. Probabil nu pentru că pierdea, nici pentru că ardea calorii, ci pentru că se simțea oarecum ostatică pe zgura aia bătătorită, când viața are atâtea posibilități și Stuttgartul e un oraș așa de ofertant. În aceste condiții, firesc că Jelena a încercat să scurteze la maximum punctele. A greșit enorm și, în noul context, lui Ons i-a fost ușor să încheie conturile. Dar tot răul spre bine. Urmează încă un turneu pentru Jelena, încă un drum cu avionul, încă un hotel bun, cu mic dejun inclus, încă un oraș de explorat, alte restaurante și pub-uri de descoperit. Ceea ce, desigur, vă doresc și vouă.

Guarachi/Routliffe – Niculescu/Ninomiya: 6-4, 1-6, 10-7

Până la meciul de azi, singurul lucru în comun între Monica Niculescu și Makoto Ninomiya a fost faptul că, dacă ar fi învățat la aceeași școală, ar fi pe aceeași pagină la catalog. Asta nu ajută prea mult în tenis, însă, un sport în care echipele care au trecut împreună prin greutăți și provocări tind să aibă mai multe șanse la victorie decât cele formate din jucătoare care împart pentru prima dată banca la schimbul de terenuri.

Ăsta a fost cazul echipei formate de Monica și Makoto, care pleacă repede de la Stuttgart, lăsându-mă să vorbesc singur la lună în limba română pe-aici. Mi-a mai rămas Cristina Bucșa la simplu, dar acolo se vorbește românește cu mantă.

Meritul echipei formate probabil prin mesaje pe whatsapp, așa cum se-ntâmplă des prin circuit, e că în al doilea set al meciului s-a jucat bine. Dacă-n primul set Monica a părut o dirigintă care și-a adus eleva la meditații și-a încercat să-i îndrepte ieșirile de pe autostradă în timp real, japoneza s-a adunat în setul al doilea, când a prins câteva puncte excelente și a reușit să-i mai repare zâmbetul Monicăi, care a venit la Stuttgart după meciul ăla lung și dureros din Fed Cup.

Mi-a plăcut faptul că Monica a încurajat-o constant în românește pe Ninomiya, pe care n-a scos-o din „Haide”, „Este, mă!”, „Bravo!” și „Da!”-uri atunci când colegei i-au reușit mișcările de dans. Iar Makoto părea că se prinde ușor de schemele lexicale, din moment ce-i căuta constant Monicăi validarea după puncte și sfaturile înainte de puncte.

Din păcate, maxi-tiebreak-ul decisiv n-a fost tocmai fericit pentru ale noastre. Nici Moni n-a jucat cum știe s-o facă atunci când presiunea e stinsă cu experiența, nici Makoto n-a prea ajutat. Am plecat triști cu toții de pe terenul al doilea de la Porsche Arena, dar rămânem cu ideea că, până la urmă, și sarmalele sunt un fel de sushi. De ce să ne ascundem după wasabi?