Povești din Alpi: Elveția

Teoretic, ar fi trebuit să campez undeva în centrul Elveției în a doua seară. Practic, după ce am văzut că prețurile oamenilor de bine care prestează Milka și nu numai nu pocnesc pe planurile mele care se întind pe două săptămâni, am decis să fac Elveția dintr-o bucată. Am luat de bine ce zice Mihălțianu pe Xplorio și am prestat ruta Vaduz – Sion (prin Andermatt și Visp) pentru a ajunge într-un final apoteotic lângă Chamonix, pe malul Mont Blanc-ului, într-o localitate cu nume de sfânt: Saint Gervais les Bains.

Elveția este o țară pe care trebuie să ți-o pui în planurile de vacanță cel puțin o dată în viață. În timp ce prestezi pe șoselele lor absolut superbe te apuci și calculezi în cap lucruri pe care nu le-ai gândi de obicei. Cum ar fi faptul că cea mai înaltă clădire pe ccare am văzut-o pe parcursul celor 350 de kilometri parcurși a fost un bloc cu 8 etaje aflat la periferia orașului Visp. A fost atât de ciudată apariția, încât m-am uitat la blocul respectiv ca la un monument lăsat în urmă de timp. Apoi, ai iarbă. Băi, da’ nu iarbă d-asta cu care suntem obișnuiți noi, ci una de o nuanță curioasă de verde crud pe care n-o crezi posibilă decât când o vezi.

Am mai intrat de câteva zeci de ori în Elveția până acum și am fost hăituit de vameșii ccare ne opreau să ne întrebe de sănătate, văzându-mă cu mașină cu numere de România. Acum am scăpat de problemă, unul dintre atuurile clare ale mașinii luate în test de la BMW fiind numerele de Germania. Nu am scăpat, însă, de vinieta de 34 de euro pe care trebuie s-o plătești pentru a circula pe șoselele oamenilor (e valabilă pe un an, deși nu mă încântă prea mult aspectul ăsta).

Apropo de bani faini, am oprit la un moment dat pe marginea șoselei la un restaurant din zona elvețiană dominată de influențe italiene. Se poate plăti cu euro, ceea ce pentru un obișnuit lunar al francilor elvețieni pe filieră bancară este o ușurare și la propriu, și la figurat. Am luat două ciabatta cu brânză, roșii și șnițel (11 franci în meniu), două bucăți de Cola și, deși nu văzusem în meniu, două porții de cartofi prăjiți. Știam că va trebui să mănânc un fondue în Franța și m-am abținut de la mai multe. Ei bine, dragii lu’ Meșter, ne-a dat italo-elvețianul nota și era să arunc cu steagul cu cruce după el. Doar cartofii au costat 15 franci (aproape 60 de lei, adică), iar la final am cotizat la bunăstarea nației multicultural dezvoltate cu 40 de euro în cap. Pentru două sandvișuri, cartofi prăjiți și cola. Nu vă zic pentru a mă plânge, ci pentru a vă pregăti de șoc în cazul în care dați pe-acolo vreodată.

În rest, în Elveția am urcat pe câteva dealuri și am trasat câteva poze de poveste cu Seria 1 Cabrio de la purtător. Pentru că, domnilor, țara asta este superbă. Păcat că-i locuită de oameni cu bani, cum ar veni.

 

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.